În Perioada Celor Trei Regate din istoria Chinei, Cao Zhi, prinţul cel mai mic al regelui Cao Cao din statul Wei, era deosebit de înzestrat. El era tare iubit de rege, dar pizmuit de fratele său mai mare, Cao Pi. În anul 220 î.e.n., Cao Pi a urcat pe tron, devenind rege sub numele de Wendi. Fiind un om mediocru, Cao Pi tare se temea că frăţiorul lui, Cao Zhi, ar putea complota ca să-l răstoarne. Aşa că, a căutat tot timpul un pretext ca să-l omoare, însă nu a găsit niciunul.
Într-o zi, regele Cao Pi l-a chemat pe Cao Zhi la el şi i-a spus cu ipocrizie:
„Toată lumea spune că ştii să scrii poeme meşteşugite. Astăzi, mă gândesc să te pun la o încercare. Să văd dacă ai într-adevăr har literar sau degeaba ţi s-a răspândit faima. Să-mi compui o poezie în timp ce faci şapte paşi prin cameră. De nu vei reuşi, să ştii că unde îţi stau picioarele, îţi va sta şi capul.”
Auzind porunca fratelui său, Cao Zhi s-a întristat peste măsură şi s-a revoltat totodată. Încruntând din sprâncene şi meditând repede, într-o clipă, poezia fu gata. Cao Zhi a recitat-o pe loc:
„Vând trist amărâte boabe de soia,
Focul îl faci cu tulpinile ei.
Din tulpini de soia amarnic bocesc în tigaie.
Din aceeaşi rădăcină ne-am tras noi doi,
De ce oare mă prigoneşti cu atâta neomenie!”
Regele Cao Pi a înţeles că frăţiorul său, Cao Zhi făcea în poezie aluzie la el, aşa că s-a simţit cu sufletul încărcat şi a renunţat de-atunci pentru totdeauna la gândul de-a mai încerca să-l omoare.

Traducere: Li Jiayu

(Sursa fotografiei: https://www.cfp.cn/)