Domnule Mironov, la finalul dialogului nostru, vă invit să priviţi din prezent spre trecut, parcurgând în câteva clipe, cu ajutorul maşinii gândului şi timpului, viaţa dumneavoastră. Care a fost momentul în care aţi înţeles că întraga dumneavoastră existenţă va fi dăruită ştiinţei, cu obsesie aş îndrăzni să spun, pentru ficţiune şi deschiderea porţilor viitorului? Care sunt potenţialele riscuri atunci atunci când îndrăzneşti să visezi cu ochii deschişi, ştiind că „dincolo" se află altă realitate?

Aş putea să spun că la 13 ani m-am întâlnit cu colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice. Era o revistă care amesteca literatura cu ştiinţa, şi trebuie să spun că şi acuma lucrez la colecţia aia, am reînviat-o împreună cu colegii de la editura Nemira, a lui Valentin Nicolau, şi apoi am dat peste „Ştiinţă şi Tehnică", revista „Magazin" şi m-am implicat mai departe. Nu sunt îndemânatic. Fratele meu este inginer din buricele degetelor până în creier. El a moştenit îndemânarea. Însă, teoretic, pot să ... nu numai teoretic, dar am mare plăcere să înţeleg cum se întâmplă lucrurile. Şi asta m-a făcut curios să deschid sipetele în fel de fel de ştiinţe. Acum, de pildă, rubricile pe care la fac şi în revista „Ştiinţă şi Tehnică" şi la „Digi World" unde lucrez, sunt mai mult din bio ştiinţe, din neuro ştiinţe, lucru pentru care a trebuit să pun mâna pe carte, pentru că nu merge să vorbeşti despre ceva fără să stăpâneşti cât-de-cât fenomenul. Destul de repede mi-am dat seama că asta mă interesează, că am aceeaşi plăcere înţelegând o teoremă sau o maşinărie, pe care o am când citesc un poem sau ascult muzică. Eu cred că cultura este largă, foloseşte ambele emisfere, şi mă străduiesc şi pe alţii să îi fac să înţeleagă. În plus, este o mare plăcere să îi descopăr pe cei deosebiţi din domeniul ăsta, pentru că sunt la fel de foarte interesanţi ca şi marii campioni la sport sau în arte.

Domnule Profesor Alexandru Mironov, vă mulţumesc, vă doresc un viitor imaginat în viaţa reală ...

Aaaa ... mă întrebaţi de riscuri, daug asta ...

Vă rog.

Singurul risc este că nu am suficient de mult curaj în imaginaţie, uneori. Şi atunci mă trezesc cu o carte cum este „Proiecte Planetare" în care m-am înşelat supra viitorului, pentru că nu am avut suficient de mult tupeu să cred că imposibilul se întâmplă.

Nimeni nu se gândea acum 20 – 30 de ani, nici măcar americanii, care redescopereau China după 20 de ani îngheţ ...

Una dintre uriaşele suprize ale culturii, ale istoriei mondiale este acest ţâşnit în sus al Chinei.

Domnule Profesor, vă mulţumesc!

Dan Tomozei, Radio China Internaţional – Secţia română

Beijing, 16.08.2013