Singur printre duşmani …?

Singur printre duşmani, dacă vreţi, da, de acord cu dvs. Poate să fie chiar singur între mulţi prieteni, dar trebuie să transmiţi un mesaj. Noi vorbim de pe aceeaşi structură, de pe aceeaşi suprafaţă plană, el înţelegând, spectatorul, că ceea ce face actorul acolo, el nu va putea să facă. Detaşarea care îţi trebuie, să dai senzaţia aceea că, cum a fost ieri la Academia de Teatru, o profesoară m-a întrebat – aţi lucrat mult la improvizaţia asta? Că este improvizat mult. Şi am zis, da, doamnă, am lucrat foarte mult, ca să ajungi să iasă chestia aceea în care firescul, naturaleţea acelei discuţii, tu să stai într-o energie fără să fii scos din energia aceea de mişcarea, atitudinea unui om din public. Ca-n orice lucru pe care trebuie să-l faci foarte aproape de public. Imaginaţi-vă, îl pui pe un pictor mare să lucreze o capodoperă în prezenţa oamenilor, să stea acolo să-l privească, să-i vadă etapele, cum pleacă de la prima linie, următoarea şi aşa mai departe. Păi omul acela este scos, să-i spunem noi, ne imaginăm aşa o sferă energetică, el e scos de acolo, pentru că vin alte sfere energetice, curiozităţile din jur. Şi mai mult decât atât, vin nişte reacţii la care tu trebuie să rămâi acolo. Bun, cum se spune, plânsul, râsul este al publicului, nu e al actorului, atunci el trebuie să gireze aceste energii.

Care este cea mai importantă formă de recunoaştere pentru un regizor de teatru?

Nu ştiu, îmi imaginez, nu cred că există vreun regizor, dar îmi imaginez, repet, nu cred că există vreun regizor care după spectacol să nu-şi zică mai trebuia ceva, mai trebuia ceva. Cea mai mare mulţumire, mai ales prin această formă de spectacol, happening-uri, este mult mai amplă satisfacţia, bucuria, trăirea regizorului faţă de ceea ce se întâmplă într-o cutie italiană. Nu vă spun că trebuie să lucrezi cu actorul, să-i dai la o parte, să îndepărtezi nişte obişnuinţe a ceea ce înseamnă textul succesiv, în care el ştie, acolo merge aşa, e o poveste. Aicea nu mai este nicio poveste şi trebuie să te mulezi, să sari mereu dintr-o barcă într-alta, riscând în orice clipă să cazi între ele. Ei, marea satisfacţie este să lucrezi cu nişte actori minunaţi care treptat au început să intre, să înţeleagă tot mai bine, tot mai bine, să pună întrebări, după aceea să vină cu propuneri, n-ar fi mai bine aşa, deci să intre în joc, mai ales că joc şi eu cu ei. Este prima distribuţie la care cânt. Am mai jucat şi în alte spectacole ale mele, dar este primul spectacol în care joc şi eu cânt, fac acest lucru, nu mai folosesc ochiul regizorului. Sunt actor şi atâta tot. În rest, nu-i capacitatea mea de încredere. Ei m-au capacitat cu încredere pe mine. Sigur, nu poţi să fii regizor să nu te gândeşti că tot ce faci este un dar pentru public, pentru celălalt. Dar, eu am un principiu, am o idee, am un fix sau o obsesie. Spectacolul pentru mine înseamnă o fereastră deschisă şi atât. Nu o blochez cu nimic, nu pun pe pervazul ferestrei ceva care să vadă omul şi să zic eu, asta vreau să vezi. Nu, îi deschid fereastra şi ce apare e liber să deceleze el. Deci, undeva, bucuria este între minunata muncă pe care o ai cu actorul în înţelegere şi minunata întâlnire cu publicul. Atunci, cum e şi acum, indiferent de civilizaţie, de culturi, oamenii reuşesc să comunice, reuşesc să creeze punţi de prietenie, de curiozităţi, deci de comunicare. Este o bucurie pe care n-aş putea să o adjectivez, este pur şi simplu minunată.