Este nevoie, acum, după un secol de la apariţia sa pe scena culturii europene şi americane, de o reevaluare a moştenirii dadaiste?

Este. În programul de prezentare de la Bucureşti a spectacolului, aduc o precizare. Ceea ce am prezentat noi, acolo, şi ceea ce prezentăm, atât cât ne-am putut permite în acest spectacol, să-i spunem noi semi-lectură, aducem o mostră asupra unor incoerenţe. Aşa cum existau la 1916, aceste incoerenţe există în 2016. Bineînţeles, există la nivelul planetar incoerenţe care se manifestă, acolo, în diverse mişcări pe care fiinţa umană le simte ca anormale, exact incoerenţă. Mai clar, nu am făcut un spectacol dada de tip document, adică aducem o mostră cum era la 1916. Nu, am trecut de partea cealaltă şi am mutat sistemul să zicem, între ghilimele, al incoerenţelor de atunci, dar în zilele noastre. Cu imagini în care să spunem imagini de tip cod, însă coduri cunoscute de public. Sigur, la Bucureşti, impactul a fost uluitor. Au citit imaginile, le-au înţeles, au chicotit bine de tot, că e de râs, iar la primul spectacol am avut o surpriză, am aflat-o după spectacol, şi acolo joc. Este altă combinaţie. Am avut o surpriză totală. În ce a constat? Au fost două grupuri de străini, respectiv germani şi francezi. Cineva care a venit la spectacol întreba, oare ce caută oamenii ăştia la acest spectacol, când se vorbeşte în româneşte, ce-o să înţeleagă. Îmi confesa respectivul spectator, cunoştinţă, că erau extraordinari. Pe timp ce mergea spectacolul către final, erau tot mai interesaţi, îşi dădeau coate, îşi făceau cu ochiul, chicoteau, râdeau pe înfundate, iar la ultima imagine, este mult mai amplă, cea cu steguleţele, pur şi simplu se ţineau de braţ. Aici a fost interesant că pe finalul cu acea bucată muzicală care este cu influenţă din zona gitană, sigur, e cu totul alt cod în România, este o incantaţie care se ştie, spectatorul ştie din ce zonă provine. Publicul din China, n-avea nicio vină. Ei nu au acest cod al muzicii. Am zis să-l păstrăm jucându-ne, asta te învaţă dada, să te joci liber.

Are un public fidel genul acesta de teatru neconvenţional? Credeţi că rezonează acesta mai bine cu generaţia tânără?

Cu certitudine da. În România şi, cum de altfel şi aici, repet, acele întrebări care au fost puse. Publicul tânăr a receptat foarte bine acest spectacol, la Bucureşti apărând şi această replică de la foarte mulţi spectatori tineri şi chiar mai puţin tineri. Extraordinar, noi n-am mai văzut aşa ceva. Pentru că este, într-adevăr o noutate, ca propunere spectaculară, el petrecându-se în trei spaţii acolo sau noi ne mulăm în funcţie de spaţiile pe care le putem găsi la un moment dat. Este structura unui happening. Să nu ne imaginăm, acuma, că în România happening-urile sunt la fiecare colt de stradă. Nu, sunt din an în Paşti, nu este o zonă atât de, să spunem, poate atractivă pentru mulţi regizori. Este şi o zonă foarte prăpăstioasă, în sensul că-ţi trebuieşte ca regizor să găseşti nişte actori să fie foarte deschişi, potriviţi în sensul deschiderii intelectuale şi de abandon al instrumentarului clasic de scenă, de cutie italiană. Vă daţi seama, la cutia italiană ai stânga, dreapta, culise în spate şi în faţă ai trei pereţi în care tu eşti în siguranţă, ai securitate. Dar într-un happening, când laşi totul eşti, între ghilimele, eşti dezbrăcat între oameni, între cei care alcătuiesc publicul.