Interviu realizat cu regizorul Dan Victor

Domnule regizor, Dan Victor vă spun bine aţi venit la Beijing. Mă bucur să avem acest dialog. Cum simţiţi că a interacţionat publicul chinez cu dvs., actorii, în timpul celor două spectacole prezentate? Credeţi că a receptat mesajul pe care aţi încercat să-l transmiteţi?

Punctul meu de vedere este chiar foarte pozitiv. Întâlnirea cu publicul, atât la Academia de Film cât şi aici la Academia de Teatru cu aceşti oameni tineri a fost zic eu minunată, chiar prin prisma discuţiei, conversaţiei, întrebările care au avut loc la sfârşitul reprezentaţiei, aşa cum aţi văzut. Recunosc că mă aşteptam să apară o întrebare, două, maxim trei şi să se închidă. Ei, nu. La Academia de Film a fost fascinant. Întrebări puse de foarte mulţi oameni diverşi, profesori ai academiei, studenţi ai academiei, studente, deci zic că a fost o întâlnire minunată, şi de-o parte şi de alta, tocmai prin prisma acestei conversaţii care s-a dezvoltat şi, aşa, mai în glumă, mai în serios, doamna prorector era impacientată că nu se aştepta să se stea atât de mult la discuţii. Deci a fost minunat, a fost minunat. Au receptat, întrebările foarte pertinente, firesc, la un asemenea text, cum este Le Coeur à Gaz, Inima în Gaz a lui Tristan Tzara, incoerenţă declarată, au simţit foarte bine şi ei acest impact al noutăţii, total opus unui text clasic, o poveste succesivă.

Este totuşi un spectacol greu …

Este foarte dificil şi credeţi-mă, de când mi s-a făcut propunerea de către Institutul Cultural Român de a veni să prezint aici Inima în Gaz a lui Tristan Tzara şi conferinţa, m-am tot gândit cum o să fie, că ştiu la ce civilizaţie mă duc. O civilizaţie minunată din punctul meu de vedere, pentru mine chiar reprezintă foarte mult. Nu din amabilitate o spun, este o realitate. Lecturile care le-am avut, vechi, am o relaţie foarte prietenească cu Lao Tzi, în zona Confucius, m-au învăţat foarte multe lucruri şi ştiam ceea ce înseamnă, faţă de zona europeană şi cultura europeană, care are particularitatea ei. De cealaltă parte, undeva, lucrurile au stat, să spunem, ca un paradox, pe aceeaşi poziţie. Din ce punct de vedere? Tristan Tzara n-a fost înainte de '89 tradus în România, a fost interzis, clar. În China, la fel. Deci, România a aflat de Tristan Tzara după '89, la fel şi Beijing, China. Apropo de întrebarea dvs., întâlnirea a fost mai mult decât minunată, şi actorii cu care am venit s-au bucurat foarte mult de surpriza care au avut-o, în sensul acestei conversaţii, acestei discuţii deschise. Doi dintre actori au mai venit acum 12 ani cu un alt spectacol, la vremea aceea, ei au fost puţin surprinşi. Unul dintre ei îmi spune, la un moment dat. Dragă Dan, să nu te sperii. Ei vor apărea la sfârşit, vor aplauda de trei ori şi pleacă. Dar să ştii că este foarte bine. Neştiind, ai să te sperii şi ai să crezi că este o nereuşită. Şi pentru acest act, surpriza a fost enormă. Domnule, n-au aplaudat o dată, de 2-3 ori, au aplaudat foarte mult, au intrat în joc, au râs şi se simte un aer foarte proaspăt şi nou. Nu pot să mă raportez la ceva din trecut, n-am mai fost în China. Dar simt oamenii, sunt foarte deschişi, mă refer chiar la întâlnirea pe acest act artistic.