Cât de lung a fost drumul de la ideea realizării acest spectacol cu care aţi venit în China şi până la punerea lui în scenă?Am înţeles că dvs.personal aţi tradus piesa din limba franceză.

În 1993, la Bucureşti, a avut loc o mare expoziţie. Tema a fost Avangarda românească între anii '20 – '40, la Art Expo pe vremea aceea. Expoziţie foarte mare, era prima expoziţie mare, după 60 de ani, cu opere foarte importante în ceea ce înseamnă arte plastice. Normal, era prezenţa lui Brâncuşi acolo, era Victor Brauner, cu tablourile sale şi Miliţa (n.r. Miliţa Petraşcu) şi mulţi alţii. Era o expoziţie amplă. Două nivele ale Teatrului Naţional. Acolo, a fost prima reprezentaţie pe care am lucrat-o cu Inima în Gaz, text pe care, sigur, firesc, a trebuit să-l traduc eu. Povestea mai profundă, din spate, este aşa. În anul 1992, doamna Cătălina Buzoianu a organizat primul Festival de antropologie teatrală. Tema, atunci, era între Caragiale şi Ionesco. Dumneaei, eram în şcoală, îmi zice. Măi, gagiule, nu vrei tu să te uiţi puţin, să vezi ce-i cu dadaismul ăsta şi cu Tristan Tzara? Şi am zis, doamnă, da. E o idee foarte bună. Şi atunci am lucrat pentru acest Festival de antropologie teatrală, am pregătit un moment de 30 de minute, un colaj din textele dadaiste ale lui Tristan Tzara, el fiind practic, undeva la mijloc, să spunem, între Caragiale şi Ionesco. Acela a fost începutul. Ceea ce am specificat la Academia de Film, Tzara face parte din aripa dadaistă latină, pentru că este şi aripa germană, cu care Tzara a rupt legătura. Respectiv, Tzara merge la Paris, intră în legătură cu Eluard, Aragon, Breton, ceilalţi doi, cei doi germani, Hugo Ball şi Huelsenbeck merg în Germania, se aliază cu încă câţiva şi transportă dadaismul într-o zonă politic agresivă şi nu acesta era punctul de vedere al lui Tzara. El s-a disociat total de ei, pentru că era o revoltă a unui om tânăr, la nivelul artei. Acolo era centrul de greutate. Aşa cum spune într-un interviu, în 1962, Tristan Tzara, acel moment pentru noi a fost o revoltă, un protest faţă de acel monstruos război, primul război mondial, explicând foarte bine şi simplu, dacă un stat ca Germania, cu atâtea nume sonore în domenii total variate, în ştiinţă, filosofie, muzică, e în stare să vină să producă o calamitate cum a fost acel război, atunci el a zis că acest lucru este incoerenţă. La incoerenţa şi la absurditatea voastră, noi venim cu punctul nostru incoerent declarat şi cu protestul nostru. Revenind la ce m-aţi întrebat, acela a fost începutul. Îi mulţumesc doamnei Cătălina Buzoianu mereu, recunosc, una dintre marile iubiri profesionale ale mele, am avut-o şi profesoară, am lucrat şi împreună şi, întotdeauna, i-am admirat curajul şi încrederea pe care mi le-a dăruit. Ca fapt divers, când am făcut prima propunere, la festival, doamna Cătălina era foarte ocupată, şi mi-a zis, măi, eu nu ştiu ce faci tu acolo, eu n-am timp să văd, prezenţele erau din străinătate şi erau prezenţe foarte importante, cunoscători foarte buni ai mişcării dadaiste. Şi a fost o surpriză totală şi pentru ea ce-a putut să iasă atunci, într-atât, încât eu m-am simţit ofensat de un domn din Franţa care a zis – nu mă aşteptam să văd aşa ceva în România. Era nu orgoliu local, naţional, nu, expresia - nu mă aşteptam să văd aşa ceva în România. M-am muşcat de limbă să nu-l întreb dacă ştie în ce ţară a venit. Ăla a fost începutul. Şi bineînţeles această revenire, acum, pe temă, 100 de ani de la mişcarea Dada, de la Cabaret Voltaire din Zurich şi, totodată, aprilie 16, când sunt 120 de ani de la naşterea lui Tristan Tzara.