(Fotografie realizată de Cristina Nichituş Roncea)

(Fotografie realizată de Cristina Nichituş Roncea)

Ştim că ai prezentat lucrarea, de curând, în România. La Sibiu, Craiova şi Bucureşti. Spune-mi, te rog, cum a fost primită aceasta de publicul român? A fost greu pentru ei să înţeleagă ceva?

Cred că a fost primită bine. Cei care mă cunosc ştiu că atunci când vorbesc despre ceva şi sunt pasionat, sunt foarte greu de oprit. Am fost foarte atent să privesc publicul în faţa căruia am vorbit în cele trei oraşe şi privind înregistrările conferinţelor am avut o medie de peste 2 ore şi 15 minute în care am prezentat şi am intrat în contact prin dialog şi am făcut reale dezbateri pe temele prezentate. Interesul pentru China, publicul care a venit, fie că a fost la Universitatea din Sibiu, la Biblioteca Judeţeană din Craiova sau la Academia Română în Bucureşti, publicul a venit interesat să descopere o altă Chină şi foarte multe dintre poziţiile exprimate de cei prezenţi acolo au fost – nu ştiam despre China aceasta. Şi am spus, tocmai asta încerc să prezint în carte şi prin conferinţele organizate, să prezint o Chină aşa cum o trăiesc eu de 6 ani. De 6 ani văd cum se dezvoltă China şi încerc să prezint realităţi din lumea în care eu trăiesc. Am prezentat în conferinţă şi extreme. Ce înseamnă să meargă la şcoală un copil din mediul rural din vestul Chinei, care trăieşte la peste 2.000 de metri altitudine, normal că nu poate găsi o şcoală occidentalizată cum se află la Beijing. Dar copilul acela nu renunţă la şcoală. Părinţii nu renunţă să-l educe. Şcoala, instituţiile statului încearcă să-l ajute pentru că-şi asigură o şansă prin educaţie. Toţi copiii din China sunt şcolarizaţi. Şi am făcut paralela cu România. Câţi dintre copiii din mediul rural din România sunt şcolarizaţi. Am fost la o şcoală de la Liceul A.D.Xenopol din Bucureşti, este singurul liceu din Bucureşti, din capitala României, cu predare în limba chineză. Sunt profesori români de limbă chineză, sunt profesori chinezi care predau chineză acolo şi discutam cu clasele care fac chineză intensiv şi toţi au venit cu prejudecăţi şi am zis – să ridice mâna, câţi din cei din sală şi vorbeam de peste 100 de elevi, câţi dintre voi, în fiecare zi, mâncaţi de trei ori. Şi nimeni nu a ridicat mâna. Am zis câţi dintre voi mâncaţi de două ori pe zi, cu program, adică la ora cutare ştiţi că mergeţi să mâncaţi. Nimeni nu a ridicat mâna. Şi am zis – Imaginaţi-vă că în China, hrana şi odihna, sunt principala cheie de succes în viaţă. Dacă nu mănânci nu program, dacă nu te odihneşti cu program, organismul tău nu se dezvoltă armonios. Ei nu mănâncă puţin? Păi noi ştim că mănâncă o lingură de orez. Zic, asta aţi văzut voi în filmele de acum 100 de ani. China de astăzi este alt stat şi e foarte greu să explici lucrul ăsta, dar odată prezentate statisticile, odată prezentate forţa de dezvoltare economică şi socială a Chinei, oamenii descoperă o altă Chină şi cred că aceasta este, dacă vreţi, latura care va asigura probabil un anumit succes pentru acest volum. Faptul că descoperă o altă Chină şi poate va avea o greutate mai mult cu cât se ştie că locuiesc aici de o anumită bucată de vreme.

Dan, suntem colegi de peste 6 ani, la Radio China Internaţional. Aş vrea să-mi spui, pe scurt, care sunt provocările pe care le simţi, pe care le trăieşti, lucrând într-un astfel de colos mass-media?

Prima provocare este că atunci când sunt în România sunt cumva pus în situaţia de a explica cine este şi ce este Radio China Internaţional. Şi pentru români, în situaţia în care, problemele economice interne determină închideri de instituţii de radio, ziare, televiziunea publică din România are probleme financiare de neimaginat, principala provocare este de a explica şi a prezenta Radio China Internaţional, care nu este foarte bine cunoscut în România. Iar în momentul în care deschid uşa, în prezentare, secţiei de limba română şi povestesc că aici sunt chinezi vorbitori de limba română, aşa cum sunteţi şi dvs., aşa cum sunt veteranii foşti colegi ai secţiei de limba română, şi în care povestesc că aici se promovează cultura şi limba română, în care prezint liste întregi de titluri de carte românească tradusă pentru publicul chinez, am senzaţia dacă vreţi că se aprinde o lumină tot mai puternică între cei de-acolo şi înţeleg o dată în plus că România are un prieten, un prieten pe care încerc să-l protejez cu armele mele, cu scrisul, cu prezentarea unor idei noi despre China. 6 ani în China pentru cei pe care i-am lăsat acasă este foarte mult. Pentru mine, 6 ani în China înseamnă un timp extrem de puţin, insuficient pentru a cunoaşte realităţile chineze. Am scris în carte – nu-ţi ajunge o viaţă de om dacă nu eşti chinez, ca să ajungi să simţi şi să înţelegi cum gândesc chinezii. De 6 ani aflu, cu ajutorul prietenilor chinezi, că poporul chinez este un popor extrem de profund, cu nişte emoţii extrem de puternice şi explicam celor din ţară şi parte din experienţele mele că foarte greu ajungi să ai un prieten într-un chinez. Dar atunci când ai reuşit să primeşti prietenia unui chinez, ai câştigat pentru 10 vieţi, nu pentru o viaţă. Şi le-am spus asta prezentând imagini din anii 68, în care fostul premier Zhou Enlai a venit în Ambasada Chinei şi a făcut un gest unic în istoria lumii – când o ţară a declarat prietenia publică pentru altă ţară, în cazul acesta, România. Am încercat să explic că în 6 ani în China, am văzut lucrurile dezvoltându-se, şi că nuanţa culturală, dacă vreţi, cu o conotaţie economică, este extrem de valoroasă şi valorificată în China. Pentru că toţi vorbesc despre China în România şi în Europa, a, comunismul, şi am zis bun, acceptând că în China vorbim despre comunism, în Europa şi în România vorbim despre democraţie şi am zis daţi-mi exemple similare. În China am prezentat exemple despre dezvoltarea reţelei de mare viteză feroviare, autostrăzi, şcoli, elevi care pleacă în străinătate şi se întorc după finalizarea studiilor în China, am prezentat sistemul medical, am prezentat sistemul educaţional. Şi am zis, daţi-mi exact aceleaşi exemple din România. Şi s-a tăcut. Şi atunci, dacă în China, pentru că e comunism avem această dezvoltare, înseamnă că voi care sărăciţi în fiecare zi şi distrugeţi o ţară, înseamnă că acesta-i modelul democratic. Am încercat să explic ce înseamnă, din punctul meu de vedere, 6 ani de trăit în China. În România, influenţa politică este distructivă în fiecare zi, pentru că nu se face politică reală. În China, am spus, nu simţi Partidul Comunist, nu simţi liderii politici, nu simţi prezenţa publică decât în momente extrem de importante, pentru că liderii sunt, într-adevăr, lideri, şi liderii de asta sunt urmaţi, de asta o mână de oameni, şi am prezentat Partidul Comunist Chinez, spunând că 80 de milioane de membri sunt mai puţin de 7 la sută din populaţia Chinei, dar reuşesc să administreze perfect o ţară, în timp ce în România, aproape toată lumea face politică, n-are importanţă că sunt membri, dar nu se întâmplă mare lucru. Ori 6 ani, revenind la întrebare, sunt extrem de valoroşi. Evident că mi-au marcat şi-mi vor marca întreaga viaţă. Dar 6 ani, ca să înţelegi un popor cu o istorie de peste 7000 de ani, un popor care trăieşte permanent gândind viitorul este insuficient. Cum era în filmul Şapte ani în Tibet, 6 ani la Beijing, sigur vor mai trebui măcar 6 sau încă 60 pentru a înţelege cu adevărat poporul chinez.