(Fotografie realizată de Bogdan Dănescu)

(Fotografie realizată de Cristina Nichituş Roncea)

Care din cele opt capitole ţi-a fost mai greu să-l scrii?

Toate au solicitat un efort anume. Un efort special mi-a fost solicitat de partea de istorie antică, în care am abordat modul în care chinezii gândesc din perspectiva lui Lao Zi, Sun Zi, Confucius, pentru că aşa cum înţeleg eu societatea şi familia chineză, familia de azi se exprimă potrivit conceptelor confucianiste de respect, de loialitate, de consecvenţă şi de respect filial. Copiii să respecte familia. Şi acesta este capitolul care mi-a solicitat cel mai mult timp. În ce am căutat foarte multe surse şi am încercat să înţeleg cât mai profund, nu sunt convins că am reuşit întru totul, este capitolul despre familie, în care am încercat să explic ce înseamnă o societate care se află la a doua sau a treia generaţie de unic copil în familie, încercând să distrug, să distrug efectiv mituri occidentale, în care copilul din China este un copil chinuit. Copilul din China este, dacă vreţi, stresat, ca să facă performanţă şi am dat exemplele cu presiunea mediatică făcută asupra sportivilor chinezi la marile competiţii internaţionale – campionate mondiale, dar şi la olimpiade. Şi am dat exemple din presa occidentală în care se arătau imagini de acum 10, 20, 30, 40 de ani în care, uite ce chinuit este copilul. Din perspectiva asta am făcut grafice şi am arătat ce înseamnă societatea chineză de azi cu piramida răsturnată. Un copil, doi părinţi, patru bunici, uneori trei, patru străbunici, poate şi stră-străbunici, care au grijă de un singur copil şi am întrebat participanţii români şi întreb în carte societatea română, cine îşi poate imagina că o familie, generaţii întregi care au grijă de un singur copil îşi imaginează că pot produce ceva negativ pentru acest copil. Este greu de explicat asta în România şi în Europa, pentru că după foarte multe decade, zeci de ani în care presa din Occident prezintă China doar în aspecte decupate din context, bucăţi din realitate, e foarte greu să explici că societatea chineză este o societate care construieşte. Singura preocupare a societăţii chineze este să construiască pentru consolidarea societăţii interne. A ajuns la un anumit nivel, deja China se exprimă în exterior ori asta este una dintre temele dificile pe care am încercat să le abordez în carte, să explic că nu doar exemplul american este în lume, nu doar exemplul european, iar dacă privim spre exemplul chinez vedem că succesul şi construcţia este, aici, în China, cu o viteză de neînţeles în România. Şi am dat un exemplu peste tot şi mai ales la Institutul pentru Cercetarea Economiei Mondiale din Bucureşti, ca parte a Academiei Române, şi am explicat că am venit de la Craiova la Bucureşti, 203 kilometri, în aproape cinci ore. Şi am explicat că eu, în mai puţin de cinci ore, ajung de la Beijing la Shanghai, dar nu fac 203 kilometri, fac 1.439 de kilometri. În România nu se cunosc informaţii de genul acesta, care în China sunt banalitate. Să mergi cu trenul de mare viteză în China cu 300 la oră este aproape ceva comun pentru absolut oricine. În România, nimeni nu-şi poate imagina că există aşa ceva. Ori, acest tip de dialog am încercat să-l prezint prin intermediul cărţii, prin conţinutul ei, dar mai ales printr-o prezentare şi prin conferinţa pe care am ţinut-o în cele trei oraşe, încercând permanent să spun – deschideţi comunicarea pe China, deschideţi comunicarea instituţională, în special culturală, pentru că nu doar că avem de învăţat de la chinezi, dar avem foarte mult de câştigat. Iar una dintre problemele discutate şi în afara conferinţelor cu foştii ambasadori acreditaţi la Beijing, cu foşti oficiali din China, a fost aceea de recuperare a relaţiei dintre România şi China. Nu se mai poate ca până în momentul 1990, pentru că ideologiile, politicile sunt altele. China a rămas aceeaşi. Noi ne-am schimbat. Asta nu înseamnă că noi trebuie să pierdem prieteni.

Cred că greutatea se găseşte tocmai în modul de viaţă şi în modul de gândire dintre cele două popoare ...

Exact. Dar poporul chinez a continuat să-şi păstreze valorile, să-şi păstreze şi să-şi promoveze cultura, să o dezvolte, să o prezinte lumii, în timp ce noi am pierdut foarte mult din aceste preocupări. Suntem tot mai puţin, din punctul meu de vedere, români la noi acasă, suntem un amestec de occidentalism şi de foarte multă frustrare, pentru că noi pierdem conştient, dar nu reuşim să recuperăm. Nu reuşim să ne punem în mişcare, şi vorbesc dintr-o perspectivă românească autentică, nu o perspectivă europenistă sau americănistă. Sunt în conflict cu foarte mulţi români lideri din această perspectivă, care spun că România trebuie să devină un stat european. Eu spun că România trebuie să devină, în primul rând, România, şi abia după sau oricum nu în principal european sau o ţară occidentală, în principal o ţară în spaţiul nostru de influenţă şi de confluenţă culturală, ulterior să ne conectăm la resursele şi la poziţia noastră în spaţiul Uniunii Europene, în spaţiul NATO, dar fără să uităm cine suntem. Tinerii de azi nu mai prea ştiu ce înseamnă România, nu mai ştiu ce înseamnă istoria României, iar asta e o problemă care ţine, în principal, de conducerea ţării, nu neapărat de un profesor sau de o anumită şcoală.