Ce-ai văzut în privirile lor?

Am văzut mult interes de-a înţelege şi de-a fi cu mine, ceea ce mi-a dat curaj.

E un spectacol greu, cât timp ai lucrat la el?

Da, am mai fost întrebată cât timp am lucrat şi niciodată nu am ştiut să răspund exact, pentru că eu lucrez în permanenţă la el, în sensul că, după ce am citit textul, mi s-a părut atât de minunat, încât am vrut cu orice preţ să-l fac şi l-am luat aşa, treptat, treptat, m-am acomodat cu el şi pe nesimţite am început să-l învăţ. Practic, l-am făcut printre alte proiecte de la teatru, pe acesta eu începându-l ca pe un proiect individual şi apoi a fost preluat de către teatru. Cred că dacă ar fi să pun cap la cap tot cât am muncit, nu depăşeşte mai mult cât se munceşte la un proiect normal, cam o lună de zile probabil. Numai că fiind printre, printre picăţele, probabil că s-a întins ca timp mai mult, dar efectiv ca perioadă de lucru cam aşa cred că ar fi.

Este diferit acest monolog de un rol pe care îl ai cu alţi colegi într-o piesă de teatru?

Da, da, e mult diferit. Unu la mână, aici eşti doar tu. Eşti singur şi interpretezi toate rolurile, e un fel de monodramă, nu ştiu dacă se poate spune aşa. Eu am optat pentru varianta asta. Spectacolul s-a făcut şi în altă variantă clasică cu personaje, dar mie mi s-a părut că e mult mai puternic din punctul de vedere al unui povestitor care apoi intră în pielea personajelor, întruchipează toate personajele. E şi o provocare actoricească mai mare, mi se pare aşa.

Şi consumul cred că este mai mare.

Da, dar în acelaşi timp şi energia pe care o primeşti este foarte mare, pentru că în momentul în care vezi ochii înlăcrimaţi sau zâmbitori, zâmbetele pe feţele oamenilor, dintr-o dată totul pare mult mai frumos şi mai simplu. E mai dificil în cazul în care ai probleme cu textul, că n-ai pe cine să te bazezi decât pe tine, dar deocamdată eu n-am probleme. Sper să nu am mulţi ani de-acum înainte. (...) Chiar când am ieşit din sală a venit un domn la mine care vorbea româneşte, dar nu era român şi m-a felicitat şi m-a întrebat cum am reuşit să ţin minte atâta text sau cât am lucrat la textul ăsta, dar era impresionat şi lucrul ăsta se vede, la un moment dat, probabil că textul fiind de factura asta, de profund şi sensibil, te atinge în zonele emoţionante."

La spectacol a fost prezent şi compozitorul român şi directorul muzical al Disneyland Paris,Vasile Şirli, cel care a realizat muzica pentru one woman show-ul „Oscar şi Buni Roz". „De multe ori, muzica de teatru sau muzica de cinema sau alte forme scenice poate fi în contrast cu ceea ce se întâmplă pe scenă şi în contrast cu ceea ce se întâmplă în text. De data aceasta am dorit să am o muzică, un fel de prelungire a textului, pentru că am fost atras de acest text pe care l-am tradus cu mare bucurie şi muzica nu face altceva decât să fie coperta de început a piesei şi apoi cea de închidere a piesei, în aşa fel încât publicul să intre cât se poate de repede în această atmosferă a scriitorului Eric Emmanuel Schmitt, în ceea ce face Diana Fufezan în acest spectacol şi să se încheie cu un fel de boare, cu un fel de rezonanţă a ceea ce publicul a avut timp de o oră, aproape o oră şi zece. Şi e foarte important, mi se pare, să se prelungească această ambianţă. Este ca ceea ce ne rămâne după ce am citit o carte foarte bună şi aşa cum dorim întotdeauna să facem comentarii după un film foarte bun sau după o seară frumoasă petrecută împreună cu prietenii."