(FOTO: CFP)

Tot în Perioada Statelor Combatante, Wu şi Chu au purtat zece războaie ample pentru supremaţie, între anii 584-514 î.e.n. În 515 î.e.n., prinţul Guang din statul Wu a preluat tronul, fiind cunoscut în istoria Chinei ca regele Helü. Era foarte ambiţios şi îşi dorea ca Wu să devină cel mai puternic stat. El a dezvoltat economia şi, în special, a crescut capacitatea militară. L-a numit pe Sun Wu în funcţia de comandant şef al armatei, ca să se ocupe de instruirea şi organizarea trupelor. Puterea economică şi militară a statului Wu a cunoscut o puternică tendinţă de creştere.

Chu era un stat puternic din sudul Chinei care între timp a anexat mai multe principate. După ce regele Zhao a urcat pe tron în anul 516 î.e.n., puterea statului Chu a slăbit treptat datorită corupţiei şi a conflictelor armate cu statele vecine.

În 512 î.e.n., după ce a anihilat două state mai mici dependente de Chu, regele Helü a decis să-l atace şi pe acesta din urmă.

Sun Wu era de părere că statul Chu avea o suprafaţă şi o populaţie mai mari decât Wu. Deşi apăruseră unele semne de slăbire a puterii, capacitatea militară a acestuia rămânea însemnată. În ce priveşte statul Wu, în urma bătăliilor purtate ani de-a rândul, el avea nevoie de o perioadă de refacere a puterii economice şi militare. Sun Wu i-a propus suveranului să împartă propria armată în trei mari divizii care să hărţuiască pe rând forţele inamice. Propunerea lui a fost acceptată. Din timp în timp, statul Wu trimitea oştenii să atace punctele de graniţă ale statului Chu. Acesta din urmă trimitea prompt, fără nici o excepţie, oaste puternică la graniţă. Dar în acel moment, armata din Wu se retrăgea. Odată ce grosul armatei din Chu revenea la bază, o altă divizie a armatei din Wu ajungea la graniţă şi desfăşura o nouă provocare. Astfel de hărţuieli au durat şase ani. Armata statului Chu a ajuns să fie foarte obosită şi puterea ei a slăbit considerabil.

În 506 î.e.n., Sun Wu a considerat că a sosit momentul să treacă la adevăratul atac. În faţa armatei statului Chu, de câteva ori mai numeroasă decât armata proprie, Sun Wu a decis să adopte tactica atacului-fulger. A selectat câteva mii de ostaşi bine pregătiţi şi le-a ordonat să plece în marş forţat spre frontiera statului vecin.

Surprins de veste, regele statului Chu a dat dispoziţie ca generalii Nang Wa şi Shen Yinshu să adune toate forţele armate din ţară pentru a se opune inamicului. La Baiju, cele două oştiri s-au angajat într-o bătălie decisivă. Shen Yinshu i-a propus lui Nang Wa ca grosul armatei din Chu să se desfăşoare sub comanda acestuia în partea frontală, iar restul armatei, sub comanda sa personală, să se deplaseze pe căi ocolite în spatele inamicului, pentru ca printr-un atac din ambele părţi să-l zdrobească. Nang Wa a acceptat propunerea.

Dar după plecarea trupelor conduse de Shen Yinshu, Nang Wa s-a răzgândit. În eventualitatea în care victoria bătăliei ar fi dovedit faptul că Shen era un comandant mai bun decât el, a modificat planul stabilit. Fără să finalizeze pregătirile, a dat ordin ca trupele de sub comanda lui să lanseze atacul, dar a fost înfrânt. Aflând vestea, trupele conduse de Shen au încercat să se întoarcă în ajutor. Pe drum, au fost încercuite de inamic. Văzând că nu avea nici o şansă să scape, Shen Yinshu s-a sinucis. Atunci, regele statului Chu, sfidând opoziţia dregătorilor şi neglijând securitatea populaţiei, a părăsit pe furiş capitala. Demoralizată, armata de pe front n-a mai opus rezistenţă. Oastea din Wu a reuşit să cucerească până la urmă şi capitala statului Chu.

Bătălia de la Baiju a fost un exemplu strălucit al executării unor lovituri fulgerătoare, dar şi al înfrângerii unei armate mai puternice de către una mai slabă. La începutul războiului, statul Wu avea un efectiv de numai 30.000 de ostaşi, pe când armata statului Chu, 200.000. Din cauza aplicării unei strategii şi tactici greşite, armata mai puternică a pierdut războiul.

                                               Traducere: Li Jiayu