Pentru a se refugia în timpul războiului, funcționarii de la instituții importante, inclusiv Institutul Central de Cercetare și departamentul de pregătire al Muzeului Central din Nanjing, care a fost sediul guvernului Kuomintang, și alte instituții de învățământ superior, cum ar fi Universitatea Națională Tongji din Shanghai, au fost evacuați în Lizhuang între 1940 și 1946. În același timp, 3000 de cutii de porțelan și articole ceramice din perioada împăraților Kangxi și Qianlong din dinastia Qing au fost transportate la Lizhuang de la Muzeul Central și păstrate aici timp de șase ani. După ce campusul din Shanghai a fost distrus de bombardamentele forțelor japoneze, profesorii și studenții Universității Naționale Tongji au trecut prin nouă provincii chineze și Vietnam, călătorind peste 11.000 de kilometri înainte de a se stabili în Lizhuang. Acest loc nu a fost pe harta militară japoneză, în 1940, mulțumită sponsorizării lui Qian Zining, un absolvent al universităţii și un industriaș din Sichuan.

Lizhuang acoperea o suprafață de 1 kilometru pătrat și avea 3000 de locuitori la acea vreme. Pentru a găzdui 12.000 de studenți și cercetători, localnicii s-au oferit voluntar să le ofere propriile case și temple în scop didactic și reședințe gratuite. Pentru că armata japoneză nu a intrat niciodată în provincia Sichuan, Universitatea Națională Tongji nu a încetat să înscrie studenți în Lizhuang, iar instituțiile care au fost mutate acolo și-au continuat să funcționeze.