La Invitația Institutului Diplomatic Chinez, domnul Adrian Năstase, președinte al Fundației Europene Titulescu, s-a aflat la Beijing, în perioada 14-25 Mai, unde a participat la o serie de conferințe, reuniuni și întâlniri oficiale cu lideri politici și universitari. Prezent în capitala chineză după 20 de ani, astăzi, cu puține ore înainte de plecarea spre România, domnul Năstase a acceptat să dialogheze pe marginea observațiilor din ultimele zece zile, pe marginea relațiilor Chinei cu SUA, cu Uniunea Europeană și România.
Domnule Președinte Adrian Năstase, vă mulțumesc pentru îngăduința de a purta acest dialog. Suntem pe finalul vizitei dumneavoastră în China, la Beijing. Aș dori să abordăm o serie de aspecte, în principal legate de observațiile dumneavoastră privind China, dar și relația China-România, relația de prietenie, de parteneriat, investițional. V-aș propune să începem cu ceea ce ați observat dumneavoastră, din România, dar cu atât mai mult ceea ce observați fiind la Beijing. Evoluția Chinei în secolul 21, de la memoria istorică a țării de mijloc, China astăzi ajunge în centrul lumii. Cum se poate face un asemenea salt, în doar câteva zeci de ani?
De fapt, imperiul de mijloc, iar imperiul de mijloc era definit de chinezi într-un mod foarte original: deasupra este Cerul, dedesupt este Pământul, iar China este la mijloc. Imperiul de mijloc era acest spațiu imens pe care chinezii îl controlau. China a avut momente de creștere extraordinară, dar și momente de umilință. A trecut peste ele, iar astăzi este o altă țară, o altă față de ceea ce am cunoscut eu în urmă cu 20 de ani, venind la Beijing. Între timp am mai fost la Shanghai, este adevărat, dar la Beijing, sunt din nou după 20 de ani, 20 de ani care îmi arată un peisaj cu totul diferit, din punct de vedere arhitectonic, din punctul de vedere al străzii. Am călătorit și cu metroul, am fost și în muzee, am văzut oameni pe stradă, am avut întâlniri foarte importante, unele dintre ele întâlniri care mi-au confirmat interesul pe mai departe al Chinei pentru România, pentru Europa, pentru relații externe. Ei bine, toate acestea, împreună, arată o creștere teribilă din punct de vedere tehnologic, din punct de vedere uman. Felul în care arată oamenii, felul în care se îmbracă, felul în care se poartă. În urmă cu 20 de ani, practice, erau mai multe biciclete decât mașini. Acum străzile sunt pline de ambuteiaje, de mașini, și culmea, cele mai multe sunt construite în China.
Este o țară pe care mulți nu o unosc, decât din imagini vechi, de pe vremea lui Mao. Sunt oameni care confundă China de astăzi, cu cărticica lui Mao și imaginea lui cu șapcă. Este, după părerea mea, o mare greșală. China este o țară pe care trebuie să o cunoști, poți eventual să o înțelegi sau nu, să fii de acord cu ea sau nu, dar, repet, trebuie să o cunoști.
Există o fractură de comunicare, în ciuda creșterii eforturile de mesaj pe extern din partea chineză. Există o perspectivă occidentală asupra Chinei și o proiecție asupra lumii chineze, o proiecție promvată agresiv în mass media occidentale. Unde se întâmplă această ruptură, unde Occidentul nu mai reușește să înțeleagă China în ciuda deschiderii evidente spre exterior?
Există un paradox pe care, fără îndoială, l-ați remarcat. În timp ce Statele Unite se închid în ele, încearcă să se izoleze sub anumite aspecte, China promovează globalizarea. Este principalul avocat al globalizării și asta din interese propria, în mod evident. China are nevoie de piețe de desfacere, are nevoie de resurse, și de aici practice nevoia aceasta de expansiune a relațiilor și unele dintre proiectele care după părerea mea sunt absolut incredibile.
Citeam într-un discurs al ministrului de Externe în care spunea că prin proiectul “Beld&Road”, inițiativa celebră chineză, au fost realizate, în zece ani, 3.000 de proiecte de cooperare au înseamnat un trilion de dolari, ca investiții, și crearea a 420.000 de locuri de muncă în lume. Este vorba de proiecte grandioase, proiecte de mare anvergură, unele criticate, altele acceptate. China este din un imperiu, este un imperiu tehnologic în momentul de față și o forță comercială care trebuie luată în calcul.
Sigur, poți să te prefaci că nu există nimic în zona asta a Asiei și să continui un comerț strict limitat la Uniunea Europeană, dar în momentul în care Uniunea Europeană începe să aibă probleme, cele 70-75 de procente de comerț pe care noi le avem cu Europa sigur că vor fi afectate.
Ați fost invitat official la Universitatea Renmin din China, la Simpozionul Internațional „Viitorul modernizării chineze și inițiativa O centură, un drum”, unde ați vorbit făcând o comparație între proiectul B&R ca fiind un posibil sau un similar Plan Marshall. Aș vrea să explicați acest punct de vedere pentru cei din țară și pentru cei care urmăresc evoluția inițiativei “O centură, un drum”.
Planul Marshall a apărut după Al Doilea Război Mondial, în condițiile în care Statele Unite au ieșit nu doar ca o putere învingătoare din război, dar și ca o țară cu resurse aproape intacte, spre deosebire de puterile occidentale europene. Economia americană nu se putea dezvolta, însă, numai prin consum propriu și avea nevoie de piețe de desfacere. Aceste piețe trebuiau să absoarbă produsele americane. De aceea, era nevoie de o dezvoltare a acestor piețe occidentale și în plus era o formulă care după război încerc ca să izoleze expansiunea comunismului sovietic care începuse în Italia, în Franța oarecum, să prindă contur chiar la nivel de guvernare. Și atunci, acest Plan Marshall a avut un scop economic, dar și politic. Economic pentru a susține revenirea la rentabilitate și productivitate în țările occidentale, dar și de a oferi o piață capabilă să absoarbă produse americane, ceea ce s-a întâmplat.
Sub acest aspect, sigur, China nu se poate dezvolta singură. Ea are nevoie de piețe de desfacere. Aceste piețe de desfacere trebuie să aibă o anumită capacitate de a absorbi aceste produse, de aceea trebuie să crească și ele. De aici filozofia chineză win-win. În mod evident, câștigă și China, în mod necesar câștigă și țările care fac comerț cu China pe această bază, pentru că prin aceste investiții se grăbește cumva procesul de dezvoltare în aceste țări. În plus, China știe că are nevoie de rețele de infrastructură, are nevoie de conectivitate care să lege atât pe Pământ, cât și pe mare, China de zone mai îndepărtate. Practic, cele mai multe proiecte din Drumul Mătăsii, ca să-i spun așa, au ca obiectiv crearea acestei infrastructuri. Cred că trebuie să ținem seama de capacitatea extraordinară a Chinei de a construi infrastructură. Dau doar câteva cifre, în perioada 1996, până în 2016, China a construit patru milioane de kilometri de drumuri, dintre care 113.000 kilometri de autostrăzi. Iar pentru calea ferată sunt 20.000 de kilometri cu viteze de până la 300 de kilometri pe oră. Deci, o capacitate de construcție extraordinară, dar China nu-și mai este suficientă sie însăși. Are nevoie de aceste conexiuni și de aceea, am văzut zilele trecute, o întâlnire importantă a președintelui Xi Jinping cu liderii țărilor din Asia Centrală, cu care a fost încheiat un acord extrem de important din puncul de vedere al dezvoltării unor proiecte de infrastructură, dar și în legătură cu unele resurse.
Deci, cred că acest proiect, numit proiectul secolului, va crea niște posibilități enorme pentru a schimba în mare măsura peisajul economic și capacitatea de transport. Dacă în momentul de față pentru a aduce o marfă din sudul Chinei, să spunem, până la Rotterdam, este nevoie de aproape două luni, prin această formulă se poate ajunge ca în două săptămâni marfa respectivă să ajungă la Rotterdam.
Din păcate, și aici trebuie să spun un lucru cu oarecare tristețe, și cele două linii gândite pentru infrastructură în Europa, trec una pe deasupra României, și una pe dedesupt. Practic, nu implică România pe aceste culoare de transport.
Inițiativa “O centură, un drum” este văzută în zona politică occidentală, este promvată în mass media occidentale ca fiind un proiect care vizează cooperarea, dar pe de o parte este prezentat și ca o capcană a datoriilor. Cum ar trebui citită într-un mod echilibrat această inițiativă?
Este vorba de responsabilitate, până la urmă. De responsabilitatea liderilor. Unii dintre lideri, în anumite situații, mai ales în Africa, au considerat că pot să se întindă mai mult decât este plapuma și au contat pe niște resurse financiare pe care nu le aveau. Au încercat să accelereze anumite lucruri și s-au îndatorat mai mult decât trebuia. Știu despre ce este vorba, sunt două exemple care sunt permanent aduse în atenție, dar cred că acestea nu pot să dea o imagine generală despre ansamblul acestor proiecte. Spuneam de 3.000 de proiecte, unele dintre ele absolut remarcabile. Dar, noi știm că și în România discutăm tot timpul despre nivelul de îndatorare al țării, până la ce nivel. Este adevărat, sunt țări care nu țin seama de aceasta. Unele chiar bat monedă. Americanii au peste 120% din PIB datorie externă, dar nu se întâmplă nimic pentru că pot să bată o monedă care are circulație internațională. Japonia are o datorie externă imensă. Deci, sunt țări care însă își pot permite aceste lucruri, cum sunt alte țări care atunci când au dificultăți sunt strânse, oarecum, în menghina unor presiuni externe. Și aici depinde, într-adevăr, de conducători.
Deci, sunt lucruri pe care eu, care am trăit aceste experiențe, nu le pot uita. Știu că există anumite riscuri, în anumite proiecte, dar este de datoria celui care ia banii și se angajează într-un anumit proiect, să calculeze și calculeze și riscurile pe care și le asumă. Dar, repet, discutăm despre două cazuri care au creat anumite probleme.
În secolul XXI asistăm la o schimbare a ordinii globale pe care occidentul o citește ca pe o dezechilbrare a balanței și a echilibrelor. Suntem în asemenea etapă?
Conceptul de balanță a puterii, o lungă perioadă de timp, viza doar domeniul politic și eventual cel militar. Acum, când vorbim de balanța puterii trebuie să avem în vedere și factorul economic. Dacă spre exemplu, în 1945, Statele Unite aveau cam 50% din produsul global. În 2040, vor avea probabil 11%, iar China va avea atunci 30%. Ca să mai dau câteva exemple, China are un procent de exporturi acum 151% față de SUA, care au doar 8%. Diferențele economice sunt absolut șocante. În plus, în 1980, China avea un produs mediu pe cap de locuitor de 193 de dolari, în 2016 de 8.100, și probabil acum peste 10.000 de dolari. Speranța de viață, un element important. În 1949, în China speranța de viață era de 36 de ani, iar acum este de 76 de ani. Cum să nu ții seama de toate aceste date. De numărul de absolvenți de unviersități, de toate acele elemente care înseamnă, în mare măsură, o evoluție absolut extraordinară și înseamnă o viteză a dezvoltării care este absolut fantastică. Pentru că dacă SUA, spre exemplu, și Europa, au o dezvoltare liniară, dezvoltarea Chinei este exponențială. Este foarte rapidă și de aceea bănuiesc că la nivelul anilor 2030 și apoi la momentul 2049 când va fi sărbătorit Centenarul de la crearea Chinei, obiectivele vor fi atinse în plan economic.
Noi discutăm despre riscul unui război între SUA și China, dar chinezii nu vor război. Ei vor să își atingă obiectivele, prin modalități economice, ceea ce fac în fiecare zi. Iar noi nu reușim, vorbesc de europeni, nu reușim să înțelegem miza acestor lucruri și cred că prin sancțiuni vom bloca această creștere.
Un milliard și patru sute de milioane de oameni cred că dacă am încerca să facem un exercițiu, doar să numărăm până la un milliard și patru sute de milioane ne-ar lua enorm de mult timp, doar ca să numărăm ce înseamnă această forță extraordinară. Și de aici problemele pe care China le poate avea.
Probabil că o să mă întrebați cum este cu controlul statului asupra cetățenilor și o să vă spun chiar dacă nu mă întrebați. Eu cred că cel care a fost la un meci de fotbal și a văzut ce înseamnă ca 20-30 de mii de oameni să înceapă la un moment dat o mișcare, să intre pe teren, să distrugă, să spargă, să se bată, trebuie să înțeleagă ce poate să însemne o mișcare necontrolată a zeci și sute de mii de oameni, milioane de oameni, care la un moment da ies dintr-un sistem disciplinat. Sigur că filozofia chineză este diferită, ea se bazează în mare măsură și pe ierarhie, fiecare trebuie să își cunoască locul. Aceasta este o variantă. Asta nu înseamnă că nu se poate trece de la o treaptă la alta, dar lucrurile acestea, totuși, se bazează aici pe un efort extraordinar de a menține în siguranță sistemul care are cu totul alte cerințe decât sistemul, să spunem, din România, o țară cu douăzcei de milioane de locuitori. Și totuși, chiar și la noi sunt atâtea probleme care pot să distrugă până la urmă echilibrul.
Pentru că ați abordat această problemă, cine pe cine copiază? În Occident se promovează ideea că Uniunea Europeană, decidenții de la Bruxelles, copiază modele inclusive de supraveghere, pe tot ce înseamnă control social, de partea cealaltă China spune că are propriul model social pe care îl adaptează la propriile condiții sociale. Este din nou o ciocnire de pozionare …
Nu. Se practică aceeași politică. Este aceeași modalitate de a încerca să se păstreze ordinea socială. Eu am văzut modul în care funcționează sistemul de verificare facială și aici, în China, dar am văzut și în țările occidentale. Dacă te uiți în Franța, la Paris, sau oriunde, vezi sistemele de recunoaștere facială, de control, de monitorizare, peste tot, în magazine. Până la urmă, tehnologia ne ajută să facem aceste lucruri cu efect bun sau rău. Sigur, uneori ne bucurăm că în felul acesta reușim să identificăm criminali și așa mai departe, dar va fi în permanență o intruziune în viața privată. Nu mai putem să dezinventăm aceste lucruri. Ele vor exista. Nici nu putem să spunem că aceste tehnici de control social sunt bune în Europa occidentală și sunt rele în China. Au efecte benefice sau negative și într-o parte și în alta.
De la globalizare și multilateralism, Occidentul manifestă tot mai evident o revenire la unilateralism și la fracturarea relațiilor, inclusive a lanțurilor globale. De ce apelează, dincolo de explicațiile: încercăm să blocăm evoluția Chinei, încercăm să limităm sau să încetinim viteza Chinei? Este pentru Occident această variantă, poate fi o soluție?
Când vorbim despre Occident trebuie să ținem cont că există nuanțe. Există nuanțe de abordare între Statele Unite și țări din Europa occidentală. Există în mod evident o abordare americană tot mai clară, în sensul că la orizontul deceniilor următoare China va reprezenta nu doar un rival economic, ci un potential pericol strategic. Din acest punct de vedere, în mod evident, cartea lui Graham Allison, “Capcana lui Tucidide”, ne arată un anumit mod de abordare a riscurilor legate de posibilitatea unui război. Dar, pe de altă parte, țările din Europa occidentală au propriile interese de supraviețuire și așa cum s-a văzut, spre exemplu, cu ocazia vizitei președintelui Macron, recent, la Beijing, dincolo de faptul că au discutat despre o eventuală intervenție pentru a opri războiul din Ucraina, un interes foarte concret a fost acela de a vinde 200 de avioane Airbus pentru China. În felul acesta, sigur, creând o problemă americanilor care aveau niște înțelegeri anterioare privind vânzarea unor Boeing-uri.
Deci, țările din Europa occidentală nu au interese majore în Asia și Pacific. Pentru americani, sigur că lucrurile sunt oarecum diferite și de aceea a existat această dorință de a organiza reuniunea G7 în Japonia, pentru a consolida grupul QUAD (Dialogului cvadrilateral privind securitatea - n.m.), pentru a se încerca să se creeze, cumva, o zonă de îndiguire a Chinei în Asia și Pacific. Este vorba de India, de Japonia, Australia, țări care au în momentul de față un comerț exterior semnificativ cu China și știm foarte bine că o anumită dependență economică poate să ducă, după aceea, la o relativă dependență politică. De aici efortul americanilor de a lansa diferite alternative de acțiune economică în Asia și Pacific.
Asistăm, fără îndoială, la o ciocnire a civilizațiilor. Ridicarea Chinei generează, mai ales ca observator mai atent asupra Europei, generează nu neapărat frisoane, dar exită o temere a schimbării inclusive a modelelor culturale și economice. Unde China reușește să își promoveze puternic în exterior modelul și unde Europa înțelege că doar prin propriile modele poate să contracareze sau să mențină un echilibru?
Este vorba de o falsă problemă. În abordarea chinezilor există o afirmație de bun simț și anume că fiecare țară are propria sa civilizație, pornind de la tradiții, obiceiuri, limbă și așa mai departe. Ei au ridicat această problemă mai ales ca o reacție împotriva identificării proceselor de modernizare cu westernizarea, cu modelul occidental. Ei spun, în definitive, de ce încercați să ne impuneți nouă un model care poate să fie foarte bine la voi acasă, cu tradițiile voastre, cu religia voastră … noi avem alte tradiții. Eu cred că este foarte corect, până la urmă. Și dacă vă uitați la Istoria României, bătălia pornind de la 1850, în legătură cu căile de modernizare pentru România. De la Bălcescu, pașoptiștii, care veneau cu ideea ca România să preia modelele și valorile occidentale. Pe de altă parte, erau cei care spuneau: nu, noi trebuie să rămânem cu valorile noastre, valori conservatoare, să încercăm să ne construim, să rămânem așa cum suntem, nu să intrăm pe o formulă cosmopolită pe care ne-o impuneți.
Aceeași dezbatere a avut loc și după Primul Război Mondial. Nu avem timp acum să intrăm în amănunte, dar tot ce a înseamnat proiectele de la Gâdirea, bătăliile dintre scriitori și filozofi, din perioada aceea, unii spunând că modernizarea mai rapidă înseamnă o preluare accelerată a modelelor politice, culturale, din Occident, alții spunând că este nevoie să ne păstrăm identitatea și tradițiile.
Chinezii spun același lucru pe care l-au spus unii dintre oamenii politici din România în alte prioade. Și ei își asumă acum această identitate proprie, în condițiile în care occidentalii, în urmă cu o sută și ceva de ani, au vrut să le spargă porțile prin războaiele opiului și să le deschisă porțile pentru misionari, pentru comerț și așa mai departe. În vremea aceea China era complet închisă. Când s-a deschis, a fost invadată din nou de modele străine și practic a venit un alt ciclu, cu Revoluția Culturală, iar au fost distruse tendințele occidentale. Acum, China, dacă înțeleg bine, încearcă să înțeleagă un anumit echilibru între tradițiile sale, între Confucius și Sun Zi, cu ceea ce unii dintre liderii lor în ultima vreme au venit, unii punând accent pe pragmatism, cum a fost Deng Xiaoping, alții punând accentul pe un anumit tip de valori și de principii, de dezvoltare culturală, morală, cum este președintele Xi, care spune că, în definitiv, civilizație pe care ei vor să o contruiască trebuie să aibă o puternică dimensiune culturală, nu numai cultural-materială.
Este, cred, din nou nevoie ca noi să încercăm să citim, să învățăm, să vedem. Aceste modele nu sunt modele de export, ele nu au relevanță pentru o țară din Europa. Drepturile omului în Europa înseamnă contractual social al lui Montesquieu, înseamnă că individul este important și statul este dușmanul. Și atunci, drepturile omului sunt cele care trebuie să se opună opresiunii statului.
În Asia, lucrurile sunt diferite. Comunitatea este mai importantă decât individul. Este o cu totul altă abordare. Putem să fim de acord cu ea sau nu. Dacă suntem de acord cu ea, venim și locuim aici. Dacă nu suntem de acord, stăm în societatea noastră și din când în când privim la televizor ce se întâmplă în alte părți.
De asta, eu cred că această teorie a civilizațiilor care nu neapărat se ciocnesc, cum spunea Huntington, ci ele trebuie să coabiteze.
Așa cum ați spus, după 20 de ani, sunteți din nou la Beijing. Există o memorie afectivă și de înalt respect pe care partea chineză o acordă prezenței dumneavoastră din 2003, într-o perioadă dificilă pentru China, în perioada epidemiei SARS, pentru că ați fost atunci singurul lider occidental care a asumat vizita la Beijing și nu doar atât, ați venit cu un ajutor pentru China. De atunci, evident asistăm la o diluare a relațiilor dinspre România, înspre China, o relație care privită din perspectiva ultimelor zece zile de când sunteți aici, din perspectivă chineză, diluarea nu există. Am observat atenția care vi s-a acordat sunteți singurul lider, singurul oficial, singurul reprezentant român care s-a bucurat de atenție în presa chineză și de limbă chineză, și de limbă engleză, în care ați fost amplu citat din cadrul conferinței ținute la Renmin University. Prin urmare, partea chineză nu a uitat prietenul România. În aceste condiții, cum observați dumneavoastră aceastră trecere de la șablonul pe care noi îl numim în mod frecvent prietenia tradițională, la prezentul confuz?
Aș vrea să remarc faptul că în ziua în care am sosit eu la Beijing a venit și ministrul de Externe al Ungariei. Eu plec de aici, după câteva discuții și după câteva interviuri, el pleacă cu un angajament de trei miliarde de dolari, pentru industria auto din Ungaria. Și România, și Ungaria, fac parte din NATO. Și România, și Ungaria, fac parte din Uniunea Europeană.
Eu cred că nu suntem capabili să folosim anumite momente de oportunitate. Și așa cum s-a întâmplat și cu relația cu Rusia. La fel, înainte de conflictul din Ucraina, au existat deplasări săptămânale ale oficialilor din Franța, Germania, Italia, la Moscova. Noi, de zece ani de zile, nu am avut niciun fel de relații politice cu Rusia. Și de aici nivelul foarte scăzut al relațiilor economice.
Până la urmă, o politică înțeleaptă a unei țări cum este România și care a trăit între marile imperii și a supraviețuit a fost aceea de a fi mobilă, flexibilă, de a încerca să găsească prieteni acolo unde îi are și să înțeleagă și filozofia chineză, că este mai bun prietenul vecinului tău care, uneori, atunci când vecinul devine periculos poate să îl atace sau să îi creeze o problem în partea cealaltă, vecinului tău. Asta s-a întâmplat în 1968.
Noi ignorăm problemele de securitate ale României și nu ne dăm seama că, practic, dincolo de încrederea noastră în NATO, și sunt primul să spun lucrul acesta, pentru că am lucrat pentru intrarea în NATO și consider că a fost un lucru absolut necesar și este util în continuare. Dar, iată că lucrurile se dezvoltă. Lumea se schimbă. România are nevoie de mai mulți prieteni.
Ungaria, mă uit cu interes la politica lor, are o soție, dar are și mai multe amante. Reușește, până la urmă, chiar dacă unii critică această abordare.
Eu nu cred că este bine ce s-a întâmplat la noi după 2005, o ignorare completă a relației cu China și o relația a unor investiții care ar fi fost extrem de utile, la noi.
Sigur, noi mergem pe pilot automat în relația cu Statele Unite. Dar, cred că ar trebui să explicăm și americanilor, și unor occidentali, faptul că România are dreptul și la interese specifice. Nu este vorba doar de interesele generale ale alianței din care facem parte. Ori aceste interese specifice țin și de geografia țării, și de istoria țării, și de problemele complete ale țării, și nu putem doar să ascultăm promisiuni privind ferestre de oportunitate care se deschid în relația cu americanii, cu vizele cu americanii, cu proiecte cu americanii, cu experimente legate de nu știu ce mini-centrale nucleare și altele, când aveam de fapt un proiect, spre exemplu, pentru unitățile 3 și 4 de la Cernavodă, care până acum trebuiau să fie gata, de mult, de altfel. Pornise din 2004-2005. Și altele.
Cred că experiența chineză ne putea ajuta foarte mult și de asta am dat cifrele de mai devreme în legătură cu capacitatea lor de lucru. Cei care au vizitat Beijingul au văzut infrastructura extraordinară creată aici și nu cred că se mai îndoiește cineva de capacitatea de a construi, a chinezilor.
Eu cred că ar trebui să învățăm din lucrurile acestea și să dezvoltăm, să reluăm relația politică și să dezvoltăm relația economică.
Zilele trecute, la Shanghai, a avut loc o reuniune între premierul Chinei și premierul Rusiei, un forum de afaceri. Am văzut o sală cu sute de participanți, care dezvoltă o relație. Sigur, Rusia se află sub sancțiuni, războiul va avea finalul care va fi, dar este evident că dincolo de asta Rusia și China au creat, ca urmare a acestui conflict, un bloc economic cel puțin, care va avea o importanță deosebită.
China, în România și Europa, formatul China-Europa Centrală și de Est. Pare că Europa este deranjată de această construcție și reușește, și la presiune americană, să determine state să se retragă sau să adopte o atitudine de reținere. Ce ar trebui să facă România?
Pentru chinezi este clar că acest proiect însemna cumva o identificare a unei zone pentru un anumit tip de infrastructură. Pentru europeni părea cumva că China încearcă să împartă Europa în două, pe deoparte vechea Europă, de cealaltă parte noua Europă cu aceste 17 țări câte erau inițial. La cele 16 se adăugase, la un moment dat, Grecia. Pe urmă, au ieșit țările Baltice și au rămas 14 plus unu, respectiv China.
Acest proiect este foarte greu de realizat, pentru că cele 14 țări au interese foarte diferite, din punctul de vedere al infrastructurii, din punctul de vedere al economiei, și nu sunt foarte convins că el se va dezvolta cu foarte mare viteză. Pentru chinezi cred că este important să fie deblocat acordul de investiții cu Uniunea Europeană, care este blocat în Parlamentul European de vreo doi ani. Aceasta ar fi baza pentru o acțiune mai largă.
Pe de altă parte, eu nu cred foarte mult în varianta aceasta de grup. Sigur că și sentimental, fiecare țară dorește o relația bilaterală cu China, nu intermediată de un grup, o formulă în vrac: 14 țări deoparte, care discută cu China despre infrastructură. Cooperare, da, fără îndoială, pe anumite proiecte care sunt transnaționale, transfrontaliere. Dar, în esență, cred că până la urmă, baza va fi bilaterală, respectiv relația cu Uniunea Europeană.
Nu în acest sens demonstrează China că încearcă să revină, ca urmare a mesajelor tot mai contondente a Comisiei Europene, în comisia von der Leyen. Prezența din ultimele săptămâni a vicepreședintelui Chinei, în nodrul Europei, a ministrului chinez de externe, în Franța, Germania, Norvegia, arată că se revine la un parteneriat unu-la-unu. Pentru că există fracturi evidente la nivel de reprezentare la nivel înalt, în cadrul Uniunii Europene.
Uniunea Europeană are problema pe care Kissinger a subliniat-o odată: dacă vreau să vorbesc cu Uniunea Europeană ce număr de telefon formez? Pentru că, practic, dialogul se face cu marile capitale. Nu există o formulă unitară și în mod evident, și la nivelul țărilor din Uniunea Europeană există interese divergente. Unele sunt în favoarea deschiderii cu China, unele au nevoie de piață de desfacere sau de resurse din China. De aceea, foarte greu, sub presiune americană care, gândind pe termen lung la rivalitatea strategică cu China, doresc ca ea să aibă cât mai puține succese în plan economic și cât mai puține relații externe, și ar dori, fără îndoială, o limitare a relațiilor Uniunii Europene și implicarea Uniunii Europene în relația cu China. Și de aici poziții divergente.
Conducerea Uniunii europene este și ea fracturată. Președinta Comisiei este mult mai apropiată de americani, din punctul de vedere al abordărilor, iar reprezentantul pentru politică externă oarecum mai deschis, ținând seama că el vine din zona Spaniei. Lucrurile sunt destul de fluide și acolo. Este greu de spus că cineva, în momentul de față, reprezintă punctul de vedere al Europei.
Europa are o problemă pe care, înțeleg de la București, încearcă să o tranșeze, privind modul de decizie în chestiunile de politică externă și în chestiunile de apărare. Aici, îmi pare rău că nu am fost în țară, ca să spun ce cred, și folosesc prilejul acesta de a spune că, după părerea mea, alăturarea României la grupul celor nouă, în favoarea abandonării dreptului de veto la deciziile privind politica externă și de apărare ar fi o foarte mare greșeală. Nu îmi dau seama ce ar câștiga România de aici, dar îmi dau seama ce ar pierde.
Am fost martorul unor experiențe de acest gen la nivelul OSCE, atunci când s-a pus problema sancțiunilor față de Iugoslavia. În OSCE, CSCE inițial, dreptul de veto rezula din folosirea regulii consensului. Este adevărat că Iugoslavia, atunci când era vorba de anumite măsuri împotriva ei, vota împotrivă. Dar, asta arăta că organizația avea o problemă pe care trebuia să o rezolve. Unii erau foarte impacientați să rezolve problemele Iugoslaviei, care devenise un poligon de încercare la momentul respectiv, pentru Europa, pentru interesele Germaniei, ale Rusiei, pentru folosirea Croației și Sloveniei pentru a ieși la Marea Mediterană. Atunci, ministru de externe german, Hans-Dietrich Genscher, a propus o formulă: consens minus unu, care însemna că țara care este vizată de o anumită măsură să nu participe la vot. De aici s-a ajuns la o altă propunere, consens minus cinci, erau cinci republici iugoslave care să nu participe la vot. Deci, într-o organizație care vizează interese de suveranitate, nu poți să supui suveranitatea unui stat unui drept al altora de a decide. Și de aceea cred că ar fi o foarte mare greșeală ca România să își tranzacționeze dreptul de veto în aceste chestiuni, pentru cine știe ce interese personale ale președintelui sau ale altcuiva, în legătură cu viitoare proiecte personale.
O ultimă întrebare, prin care aș vrea să revenim la latura umană, inclusiv personală. Sunteți președintele Fundației Europene Titulescu, sunteți fondatorul Muzeului Hărților și Cărții Vechi, pe care am avut bucuria să îl vizitez în urmă cu două săptămâni, la București. Știu că o parte din hărțile expuse la București și pe care le-ați donat statului român, sunt achiziționate din China. Întrebarea este: ați reușit să revedeți prieteni, să revedeți locuri, să regăsiți amintiri și emoții din urmă cu 20 de ani, odată ce ați revenit în China?
20 de ani înseamnă foarte mult în viața noastră, mai ales a celor de o anumită vârstă. Am regăsit câțiva prieteni și m-am bucurat să îl reîntâlnesc pe Li Ming, care m-a ajutat foarte mult, și am întâlnit la Departamentul Internațional prieteni și persoane pe care le cunoșteam de la București. Am întâlnit numeroase persoane cu care am discutat despre politică, despre relații externe. Am întâlnit un remarcabil al Departamentului Internațional al PCC, care, în opinia mea, a avut o foarte mare deschidere în discuțiile pe care le-am purtat, și care au durat mai mult de o oră și jumătate. A fost cea mai interesantă discuție pe care am avut-o, și m-am bucurat foarte mult să schimbăm opinii într-un mod foarte-foarte deschis.
Și celelalte întâlniri interesante, mi-au fost foarte utile discuțiile de la Institutul de Relații Internaționale, unde am mulțumit pentru invitația de a vizita China, iar ceea ce mi-a făcut mare plăcere cu adevărat a fost marele amfiteatru de la Universitatea Renmin, cu peste 400 de studenți și profesori care, în pauză, au venit peste mine să facem selfie-uri și fotografi, și cu greu am reușit să ies din mijlocul lor.
Le-am vorbit cu sinceritate despre tema pe care ei mi-au propus-o, încercând să fac o comparație cu experiența noastră, cu experiențele lor, cu felul în care văd eu lucrurile.
Evident, în China există un anumit conformism ideologic. Este un mod de a pune împreună forțele din societate pe o anumită direcție. Putem să nu fim de acord cu lucru acesta. Dar, rezultatele, până la urmă, peste toți. Și acesta este un lucru de care sunt conștienți cei mai mulți dintre chinezi, din discuțiile pe care le-am purtat.
M-am bucurat să particip și la Institutul Cultural Român din Beijing. Am vorbit despre Titulescu, în mod evident tot pentru a căuta argumente în diplomația mai veche a României, pentru a le aduce în actualitate și pentru a arăta o anumită linie consecventă în politica externă românească. Îi mulțumesc lui Liviu Țăranu, care face o muncă extraordinară aici și colegilor săi care au reușit să aducă la acea expunere numeroase personalități din China, profesori de la lectoratele românești de aici.
Sper că nouă ambasador care va veni, va dezvolta această abordare și va da un impuls unor schimburi politice, dar și unor investiții masive în relațiile economice bilaterale.
Domnule președinte Adrian Năstase vă mulțumesc pentru amabilitatea de a dialoga, vă doresc drum bun spre Țară și spre să regăsiți la București interlocutorii necesari pentru a transmite ceea ce înseamnă China, astăzi.
Vă mulțumesc foarte mult.
Dan Tomozei
Beijing, 25 Mai 2023
