Dialog cu Florin Cârlan, teolog şi doctorand la Universitatea de Lingvistică din Beijing

Bună seara, Florin! Mulţumesc pentru prezenţa ta în emisiunea Cultura Chinei într-o ceaşcă. Îţi propun să vorbim pentru început, despre semnificaţia Paştelui, una dintre sărbătorile cele mai importante ale creştinătăţii. Care este aceasta, ce marchează această sărbătoare?

Bună seara! Sărbătoarea Paştelui pentru noi, creştinii ortodocşi, pentru întreaga creştinătate de fapt, este cea mai importantă şi cea mai măreaţă sărbătoare. Ca să înţelegem semnificaţia ei, cred că ar trebui cumva să coborâm în timp, tocmai la Protopărinţii întregului neam omenesc, la Adam şi Eva. Ei când au căzut în păcat, iniţial, au fost creaţi nemuritori, însă prin căderea în păcat intră moartea în lume, pentru că aşa cum ne spune tradiţia bisericească, plata păcatului este moartea. Ei, Adam nu a avut puterea singur să iasă din această moarte, să iasă din păcatul în care a intrat. De aceea, Dumnezeu îi promite un izbăvitor, un Mântuitor îi va trimite, care să îl izbăvească de păcatul în care el a intrat. Izbăvindu-l de păcatul în care a intrat, îi va redărui viaţa veşnică. Dar, acest Mântuitor, profeţia spune atunci când Dumnezeu îi promite lui Adam, acest Mântuitor va zdrobi capul şarpelui, adică al ispititorului, însă şarpele îi va înţepa călcâiul. Ce vrea să ne spună aceasta? Hristos este acel Mântuitor, el va împlini făgăduinţa făcută lui Adam şi toate profeţiile Vechiului Testament, însă el nu a avut niciun păcat şi totuşi a fost omorât, deci a suferit o moarte pentru care nu era dator. De aceea, la Înviere, Troparul Învierii bisericesc spune Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, adică folosind moartea căreia nu-i era cu nimic dator, neavând păcat, a zdrobit acea moarte, a izbăvit întregul neam omenesc de moarte. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că dacă Hristos nu ar fi înviat, atunci zadarnică ar fi credinţa noastră. Deci, aceasta cred eu că este semnificaţia acestei sărbători, semnificaţia Paştelui, a Învierii Domnului. Dacă nu ar fi Înviere, dacă Hristos nu ar fi înviat cu adevărat, atunci credinţa noastră nu ar avea nicio temelie, niciun sprijin real. Sfântul Ioan Gură de Aur continuă spunând – Unde este moarte boldul tău, unde este iadule biruinţa ta? Hristos a Înviat, iar tu moarte ai fost nimicită.

Cum trebuie să primim Lumina Învierii în sufletele noastre?

O întrebare foarte frumoasă. Aş vrea, dacă îmi permiteţi, să explic puţin ce reprezintă de fapt acea Lumină a Învierii. An de an, de la Învierea Mântuitorului Hristos, deci au trecut deja aproape 2000 de ani, an de an, această minune se repetă în mod real, nu se comemorează, ea se repetă. La biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim, la slujba vecerniei dinaintea Paştelui, ca să înţelegem noi mai bine, este chiar în sâmbăta de dinaintea duminicii Învierii, sâmbătă seara când Patriarhul de Ierusalim rosteşte o rugăciune specială, Lumină lină a Sfintei Slave, a Tatălui Ceresc, în trei limbi, în greacă, ebraică şi latină, atunci se coboară Lumina Sfântă pe Mormântul Mântuitorului. Este o mare minune pe care sute, mii de oameni o văd an de an. Acea Lumină nu este o fabulaţie, este o realitate văzută de atâţia ochi. Lumina lui Hristos învinge moartea şi zdrobeşte temeliile iadului. Icoana noastră a Învierii, icoana ortodoxă a Învierii zugrăveşte în imagine foarte bine această minune. Hristos este reprezentat în centru în veşminte albe de lumină, înconjurat de un nimb spunem noi, de Lumina Învierii. De fapt, el stă în picioare pe porţile iadului, care au fost doborâte la pământ şi sub el, sub Hristos este un mare hău negru, iadul. În acel hău negru se pot observa lanţuri, cătuşe, uneltele de chin pentru sufletele oamenilor. Hristos îi ridică cu ambele mâini pe Adam şi Eva, care sunt îngenuncheaţi, simbolizând iertarea lor şi prin ei a întregului neam omenesc. Aceasta este Lumina, Hristos înconjurat de acea Lumină, este Lumina izvorâtă din el, din dumnezeire. Întrebarea dvs.era cum să primim noi această Lumină a Învierii. În primul rând trebuie să conştientizăm că ea există cu adevărat. Biserica din cele mai vechi timpuri ne-a rânduit o perioadă pregătitoare, postul. Aceasta este, de fapt o perioadă care atinge aproape 50 de zile. Fiecare om, după putere, poate posti, se roagă, ajută aproapele, aşa cum mă iubesc eu pe mine însumi şi am grijă de mine să nu păţesc ceva rău, la fel îi tratăm pe cei din jurul nostru. Hristos primeşte pe oricine, indiferent cât de târziu vine la El. Ce înseamnă vine la Hristos? Conştientizează propriile păcate, îi pare rău de ele, se spovedeşte, încearcă să se vindece şi să iasă din patimile lui. Biserica a rânduit pentru aceasta, din cele mai vechi timpuri, o rugăciune a unui sfânt provenit din Siria, în acea vreme Imperiul Bizantin ocupa Siria, este un sfânt numit Efrem, astăzi biserica îi spune Efrem Siriul, o rugăciune foarte frumoasă care înglobează tot ceea ce noi ar trebui să facem să ne pregătim pentru a primi Lumina. Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie. Iar duhul curăţeniei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale. Aşa, Doamne, împărate, dăruieşte-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că bine eşti cuvântat în vecii vecilor Amin. O rugăciune plină de încărcătură. Ne spune, mai întâi, că nu trebuie să avem acest duh al lăcomiei, al mândriei, al căutării de a fi mai mare ca cei din jurul nostru, al vorbirii, al bârfei, al vorbirii inutile, vorbim foarte multe, dar facem foarte puţine. Însă, ne rugăm lui Dumnezeu ca în locul acestor patimi să ne dăruiască un duh al smereniei, al dragostei, al răbdării, mai ales să nu judecăm pe cei de lângă noi. Adică ne uităm şi vedem cum face vecinul nostru şi începem să judecăm, ah, eu faţă de el sunt mai bun, nu, noi toţi avem păcatele noastre şi de aceea nu trebuie să-l judecăm pe cel de aproape, să ne vedem pe noi înşine şi aşa putem obţine acea Lumină, roadele Învierii lui Hristos.

Care sunt simbolurile pascale şi ce reprezintă acestea? Mă refer aici la miel, pască şi ouă.

În primul rând, mielul are o importanţă deosebită, încă din Vechiul Testament are simbolistica lui. Paştele, această denumire provine din limba ebraică, se spunea Pesah şi înseamnă trecere. De ce? Iudeii au şi ei un Paşte al lor, dar de fapt este cu totul diferit de Paştele nostru. Paştele lor, acel Pesah, trecere, reprezintă de fapt scoaterea poporului iudeu din robia în care era ţinut în Egipt şi trecerea lui de către Moise în pământul făgăduit, actualul Israel. Atunci când Dumnezeu le făgăduieşte că îi va izbăvi prin mâna lui Moise trimite asupra Egiptului mai multe plăgi, pedepseşte poporul egiptean, pentru că nu vroia să-i elibereze. Ultima dintre plăgi este foarte cruntă, este foarte tristă, de fapt. Dumnezeu îi omoară pe toţi cei întâi născuţi din tot Egiptul, de la om şi până la animal, însă face distincţie între casele de iudei şi casele egiptenilor. Cum? Din timp, Dumnezeu îi spune lui Moise să se pregătească fiecare familie, să ia un miel tânăr, de un an, neprihănit, pe care să-l înjunghie, iar cu sângele lui să ungă tocurile uşii, iar îngerul nimicitor când va trece văzând sângele mielului va şti că sunt evrei, îi va evita. De aici provine obiceiul nostru creştinesc de a mânca mielul de Paşte. Însă, acest miel de fapt în creştinism îl prefigurează pe Hristos, pentru că Hristos de fapt se jertfeşte pentru noi şi practic noi prin jertfa sa suntem mântuiţi, căpătăm izbăvire. În icoana noastră ortodoxă, Hristos este răstignit pe cruce şi din acele cuie înfipte în palme şi în picioare se scurge sânge care cade şi se prelinge până la baza crucii. Şi veţi observa în icoana ortodoxă, la baza crucii este o stâncă şi în stâncă, acolo, este un craniu. Acel craniu de fapt este al lui Adam. Sângele lui Hristos curge şi îl învie pe Adam. Este exact prefigurarea din Vechiul Testament, cu sângele acelui miel se ung tocurile uşii. Acest miel îl reprezintă pe Hristos. De aceea, biserica îl numeşte din cele mai vechi timpuri pe Hristos, mielul cel fără de prihană, adică fără de păcat, care pentru noi se jertfeşte. Şi biserica a păstrat acest obicei.