Ştiu că pregăteşti lucrarea de dizertaţie, iar una dintre preocupările tale de cercetare a fost partea de relaţionare România-China în anii 60-80. Care au fost lucrurile care te-au impresionat, care sunt momentele importante care au ieşit în evidenţă în cercetarea ta?

M-am ocupat în principal de dialogul diplomatic dintre România şi China, în contextul polemicii soviet-chineze. În special m-am axat pe momentul 1964 când polemica dintre URSS şi China atinsese un punct culminant, iar în momentul respectiv noi am încercat să acţionăm ca un fel de mediator între China şi URSS, să încercăm să convingem să renunţe la polemica publică. Bineînţeles, la un nivel serios vorbind, noi nu aveam nicio forţă să convingem două supra-state din blocul comunist să renunţe la conflict. Însă atunci, diplomaţia românească a observat o oportunitate şi a folosit acest proces de mediere ca o scuză ca să se apropie de China, fiindcă sub acest pretext, o misiune diplomatică condusă de Gheorghe Maurer s-a deplasat, în martie 1964, la Beijing, ulterior şi în Rusia. Dar, la Beijing, pe lângă faptul că s-a discutat despre polemică, s-a vorbit şi s-a ajuns la un consens că relaţiile româno-chineză trebuie să se apropie, să devină mai strânse. Noi aveam nevoie de asta, pentru că doream să scăpăm de prea marea autoritate pe care o avea URSS asupra noastră şi dependenţa noastră de uniune.

Am observat, analizând contactele diplomatice care au urmat momentului martie 1964, frecvenţa crescută a dialogului politic între România şi China, şi intresul care era pentru menţinerea unei relaţii strânse de colaborare cu China. Bine, ne-a ajutat şi faptul că în momentul respectiv, atât România, cât şi China, erau state socialiste, aveau acelaşi inamic comun – URSS – şi ce pot să spun este că a fost un dialog strâns şi au fost personaje cheie care au menţinut relaţia cu China. Emil Botnăraş a fost un aliat foarte puternic al Chinei, de partea românească.

Tot acest context a condus la ceea ce astăzi numim perioada de relaţie tradiţională româno-chineză, perioadă la care se face extrem de mult referire atunci când este abordată problema relaţiilor bilaterale. Văzând acea perioadă, aprofundând acei ani, venind în prezent, şi este o abordare de ordin personal în care consider că relaţia bilaterală România-China are de suferit după 1990, unde sunt minusurile şi care ar putea fi argumentele cu care să revenim alături de un partener total diferit astăzi, vorbim de China care devine lider mondial? În acea perioadă China era o ţară săracă, în curs de dezvoltare, aşa cum este şi astăzi, dar astăzi are cu totul alt statut şi un rol dominant la nivel planetar.

Este o întrebare foarte bună. Trebuie să regândim relaţia cu China în contextul în care România acum este şi membră a Uniunii Europene. Asta într-un fel ne şi condiţionează politica externă pentru că există şi politica externă comună a Uniunii Europene. Trebuie să se găsească noi punţi de legătură între ţările noastre. În trecut, în perioada tradiţională, unul dintre elementele cheie era elementul ideologic, pentru că ambele ţări aveau aceeaşi ideologie politică. Însă acum, ar trebui să se găsească alte punţi de legătură între România şi China. Mă gândesc pe factură economică, culturală. Acum chinezii vorbesc foarte mult despre acest nou proiect, nu ştiu cum l-am traduce în limba română "One belt - One road", iar noi am putea juca un rol esenţial pe partea europeană, dacă acest proiect va merge înainte. Noi am putea fi o deschidere, o poartă spre Europa, în acest nou Drum al Mătăsii.

Aceasta într-un context în care România, membră a Uniunii Europene, inclusă într-un grup Europa Centrală şi de Est, nu este singură într-un joc, într-o competiţie. Aşa cum vezi tu lucrurile, reuşim ca ţară să atingem criteriile de performanţă în relaţia cu un stat care decide orice parteneriat, până la urmă? China are şi forţa, şi capacitatea, şi argumentele, şi de persuasiune, şi de disuasiune, încât să ajungă la rezultatul propus iniţial. Reuşim să atingem aceste criterii de performanţă încât să fim un partener real?

Eu sunt optimistă, cred că da. Cred că partea română ar trebui să arate mai mult intres de colaborare cu China. Cunosc persoane chineze care ar fi interesate să facă afaceri în România, însă nu cunosc multe despre ţara noastră şi cred că dacă noi am fi mai buni în a promova posibilităţile de investiţie chineze în România, atunci am putea atrage mai mult partea chineză să vină să investească. Este o chestiune şi de promvoare a profilului ţării noastre, ce are nevoie România în momentul de faţă, în materie de investiţie, de ce suntem interesaţi să dezvoltăm. Partea chineză, în momentul de faţă, este foarte interesată să îşi crească investiţiile în proiecte străine. Anul trecut a fost pentru prima dată când China a investit mai mult în străinătate decât a primit investiţii directe străine. Şi atunci, cel puţin aşa văd lucrurile, China este interesată mult să investească direct în străinătate, în Europa, şi chiar şi în România. Însă, chinezii sunt foarte precauţi, după cum ştim, şi vor să vadă un interes solid manifestat din partea colaboratorilor, din partea potenţialului colaborator. Aici trebuie să plusăm noi, să arătăm că pe baza acelei vechi prietenii suntem dispuşi să creăm acum o nouă colaborare, poate să fie pe partea de investiţii chineze în România, însă trebuie arătat acest interes. Partea chineză trebuie să simtă interesul acesta. Altfel, nu vor veni. Ei vor să investească în străinătate, însă dacă nu arătăm interesul, banii vor merge, până la urmă, în altă parte, într-o parte care arată mai mult interes.

Eşti singurul student român care a avut şansa unei experienţe în mecanismul de comunicare şi relaţionare Uniunea Europeană – China, având şansa unui internship la Ambasada Uniunii Europene de la Beijing. Care este noua perspectivă cu care ai rămas, care s-a deschis în urma acestei experienţe?

În primul rând, acest internship a fost una dintre cele mai frumoase experienţe ale vieţii mele. Solicitantă, dintr-un anumit punct de vedere, dar am învăţat foarte mult, am observat, cu oarecare surprindere, cât de atent observă Uniunea Europeană tot ce se întâmplă în China. Ce a înseamnat foarte mult această experienţă este faptul că m-a pus în legătură foarte puternic, foarte accentuat, cu realitatea actuală a Chinei. Citeam în fiecare zi revista presei, trebuia să pregătesc rapoarte pe baza acesteia, şi analizam împreună cu supervizorul meu anumite probleme ale societăţii actuale chineze. Asta m-a făcut să mă simt foarte ancorată în realitatea prezentă care este un câştig nepreţuit pentru mine. Ce pot să spun? Atunci am realizat cu adevărat cât de complexă este China şi cu câte provocări se confruntă: mediu, populaţie, menţinerea coeziunii sociale, păstrarea stabilităţii sociale.

China este foarte diversă. Din păcate, mulţi o privesc ca pe un monolit, ca pe ceva static, dar China este foarte diversă, se confruntă, cum am spus, cu foarte multe provocări şi este o mare mirare că continuă să meargă înainte, cu câte provocări are de rezolvat şi pe viitor.