Aţi organizat la Paris foarte multe evenimente Enescu, concerte dedicate creaţiei enesciene. De unde aceste afinităţi particulare cu muzica lui Enescu?

Dintr-o frustrare, pur şi simplu. Nu înţeleg de ce nu este mai des cântată şi, pe urmă, toate demersurile le-am început în felul următor. Am fost invitat de o primărie a unui orăşel din jurul Parisului, care a organizat în cadrul unui festival mai amplu despre România, un concert cu muzică de George Enescu şi mi s-a părut revoltător că este un lucru pe care trebuie să-l facă francezii. În consecinţă am decis să perpetuez acest lucru.

Activitatea dumneavoastră se desfăşoară pe mai multe planuri - aceea de interpret, profesor de pian şi cercetător al fenomenului muzical. Cum reuşiţi să le împăcaţi pe toate?

Nici măcar nu ştiu dacă există cuvântul trihotomie în limba română, dihotomie există cu siguranţă, dar nu cred că este cazul să le împărţim. Cred că toate fac parte din acelaşi fenomen, din muzică. Nu cred că am cum să le împac, pentru că nu au fost niciodată certate.

Care credeţi că este imaginea celorlaţi despre pianişti? Dvs. personal, cum credeţi că sunteţi văzut de public?

Nu ştiu cum sunt văzut. E mai puţin important cum sunt văzut, important este să fiu auzit. Muzica este făcută să fie auzită. În consecinţă, felul în care eşti văzut, felul în care îmi este percepută personalitatea, vă rog să mă credeţi că mă lasă rece.

Ce impresii v-a lăsat marele stat asiatic?

Sunt foarte greu de decodat, încă, aceste imagini pe care mi le-a lăsat China. După cum v-am spus, de această impresie de cecitate, încă n-am scăpat. Totul mă surprinde, totul m-a surprins, totul mă surprinde încă. Deci, probabil, că la un moment dat, voi fi capabil să le decodez, pe măsură ce voi decide că îmi aloc timp, că voi avea timp, pentru a dedica civilizaţiei chineze, începând cu studiile lor filosofice. Pentru că, altfel, în continuare, totul mi se pare surprinzător şi mă simt foarte privat de repere.

Mulţumim, vă mai aşteptăm cu drag.