Visul de copil al Sienei Vușcan, o româncă de şapte ani care trăieşte alături de părinţi în China, este să cânte, să bucure oamenii, să devină o artistă apreciată de chinezi. Mai mult, Siena are ambiţia de a demonstra micilor săi colegi că străinii pot fi la fel de buni cum sunt chinezii, chiar dacă nu au părul negru şi ochii migdalați. Cunoscută publicului chinez sub numele Xiè Nà (谢娜) românca a intrat în atenția publicului după ce a participat la o serie de concursuri de interpretare muzicală, uimind juriul prin dezinvoltura și nivelul la care vorbește mandarina. Alături de mama ei, Sonia Vușcan, Siena a vorbit la Radio China Internațional despre pasiunea ei, despre dorințele și ambițiile de copil aflat în aceste zile în emoțiile unui nou concurs, finala unui spectacol de televiziune organizat la Shanghai. Un dialog telefonic Beijing - Jinan.

Bună dimineața, bine ați venit pe frecvența Radio China Internațional secția de limba română. Stăm de vorbă cu cea mai tânără vedetă a Români în China, cu Siena Vușcan (7 ani), și cu mama ei, Sonia Vușcan. Bună dimineața!

Siena: Bună dimineața!

Sonia: Bună dimineața!

Mă bucur să vă aud. În primul rând aș vrea să ne spuneți cum este în China, cum se întâmplă să ajungeți mici vedete în China.

Sonia: Este o poveste extraordinară și aproape imposibil de înțeles și de perceput. La început a fost așa o poveste de moment. Eram în India când, prima oară, soțul meu și tatăl Sienei mi-a menționat China și m-am agățat de posibilitatea asta ca de un colac de salvare, aflându-mă în cea mai frumoasă și totuși dificilă situație, aceea de a fi mamă pentru a doua oară. Și asta în China, unde toate lucrurile se întâmplă altfel decât la mama acasă, cum oricărei proaspete mămici sau viitoare mămici i-ar plăcea să fie. Așa că pentru mine, China a fost ca o poveste frumoasă care se va întâmpla în viitor și pentru care merită să depășesc dificilele momente și să pot să experimentez în viitor.

Ați ajuns în China pe când Siene avea mai puțin de trei ani. Practic ea a început să vorbească chineza de la primii pași.

Sonia: Nu, nu ... Siena a început să vorbească chineza în primul ei an de școală. Ea a plecat în clasa I ca un copilaș proaspăt sosit în China, deoarece la început a fost foarte speriată cumva de toată schimbarea din viața ei. Însă, odată ajunsă la școală, cu ajutorul profesorilor și al colegilor, foarte-foarte repede a reușit să asimileze limba, fiind nevoită să se integreze în grupul prietenilor ei și să facă parte din jocurile lor.

Practic este singurul elev străin, este singura fetiță blondă în școala ei, iar în final este unul dintre elevii care aproape se confundă la nivelul vorbirii în limba chineză cu nativii.

Sonia: Așa este. Siena se consideră cumva, se consideră parte din China. De fiecare dată când, în drum spre școală, colegii ei îi spui ... știi cum se spune despre noi cei care nu suntem chinezi, se spune „waiguoren" (外国人). Ei bine, ori de câte ori ei i se adresează cineva ca fiind „waiguoren" se necăjește foarte tare. În sinea ei se consideră parte din locul ăsta. Și cumva se consideră, așa cum au spus prietenii noștri, „local waiguoren". Ea cumva își dorește să facă parte dintre ei și să fie acceptată ca atare, ca fiind parte integrantă. Nu-i așa Siena?

Siena: E adevărat!

Siena, spune-mi cum este la școală în condițiile în care ești singura româncă, între foarte-foarte mulți copii chinezi?

Siena: La școala mea sunt foarte mulți copii care mă cunosc, dar sunt și din aceea care nu mă cunosc și de fiecare dată atunci când mă vede cineva și nu mă cunoaște tot timpul îi spune prietenului lui că este un străin acolo. Și mie nu-mi place deloc. Deci, eu tot timpul le spun că voi sunteți străini, ca să nu mai spună că eu sunt o străină ca să le arăt că eu știu să vorbesc chineză, pentru că ei cred că eu sunt nouă acolo la școală și eu nu știu să vorbesc chineză. Eu vreau să le arăt că eu știu să vorbesc chineză ca ei, să nu mai spună de mine.