Vinul a fost întotdeauna considerat licoarea zeilor. Romanii l-au numit vinum, denumire care s-a şi păstrat, iar Alexandru cel Mare spunea despre vin că este "sângele viţei-de-vie, puterea pământului şi eternitatea soarelui".

Cultivarea viţei-de-vie datează din timpuri străvechi. Prima atestare scrisa în ceea ce priveşte viticultura apare în Vechiul Testament, unde se povesteşte despre Noe, care avea o podgorie şi făcea vin. Se presupune că viţa-de-vie a fost adusă din Asia Mică, în urmă cu 8000 de ani şi a fost cultivată intens de greci şi fenicieni, care erau recunoscuţi în regiunea mediteraneană ca fiind mari producători de vin, iar numeroasele fresce descoperite în mormintele din Valea Nilului confirmă că şi egiptenii s-au ocupat de cultivarea viţei-de-vie. Romanii au fost, însă, cei care au răspândit această practică în toată Europa.

Cel mai vechi vin a fost descoperit de arheologi, în Germania, în anul 1867, într-un sarcofag romanic. Amfora din sticla galben-verzuie datată 325 d.Hr., având mânerele sub forma unor delfini, este singura care şi-a păstrat conţinutul. Vinul avea foarte multe sedimente, în plus, conţinea şi ulei de măsline, pe care romanii îl foloseau pentru a preveni oxidarea.

Romanii au învăţat popoarele cucerite arta vinificaţiei, iar soiuri diverse de vin, cum ar fi Riesling, Pinot Noir, Chardonnay şi Cabernet au fost obţinute din struguri care deja creşteau pe teritoriul Franţei sau Germaniei de astăzi.

În ce priveşte România, cultivarea viţei-de-vie a fost o preocupare străveche a străbunilor săi. Geto-dacii, locuitorii antici ai pământurilor de la Dunăre, Marea Neagră şi Carpaţi, preţuiau vinul în mod deosebit, iar viţa-de-vie era una dintre cele mai importante bogăţii ale lor. Ei obişnuiau să bea vinul turnat în coarne de bou sau de cerb, în ulcică sau chiar în tigve. Se spune că pe vremea marelui rege Burebista, întemeietorul primului stat centralizat dac, dacii făcuseră o aşa pasiune pentru vin, încât regele, sfătuit de marele preot Deceneu, a luat măsura dezrădăcinării viţei-de-vie. Se pare însă că decizia lui a fost determinată mai mult de interesul pe care-l arătau popoarele vecine pentru vinul dacilor, şi care, din acest motiv, făceau aici dese incursiuni. Aceste prime menţiuniscrise despre viticultura dacică o avem de la geograful antic Strabo (66 î.Hr. - 24 î.Hr.).

Dar, cu toate măsurile pe care le-ar fi luat Burebista, ceea ce se ştie cu siguranţă este că la venirea romanilor în Dacia, cultivarea viţei-de-vie se practica pe suprafeţe întinse de teren. Vinul a fost pentru acest teritoriu o bogăţie de prim rang şi în schimburile comer­ciale: „De acolo – spunea Homer – veneau zilnic corăbii încărcate cu vin pentru trupele greceşti care asediau Troia, de acolo a obţinut Odysseus de la Maran, preotul lui Apollon din Lamaria, băutura mi­nunată cu care l-a îmbătat pe ciclopul Polifem". Istoricul francez Raymond Billiard consemnează în cartea sa „Vinul în antichitate" că „dintre toate părţile Europei, Tracia a fost cea mai veche şi mai respectată pentru vinurile sale şi cea care şi-a păs­trat cel mai mult timp pres­tigiul".

După cucerirea Daciei de către romani, cultura viţei-de-vie s-a rafinat şi s-a dezvoltat şi mai mult, graţie tehnologiilor şi tehnicilor aduse din Imperiu. Cele mai importante izvoare istorice care confirmă permanenţa şi importanţa culturii viţei-de-vie în Dacia Traiană sunt emisia monetară şi medalia „Dacia Felix", bătute în anul 112 de împăratul Traian. Provincia este reprezentată printr-un chip de femeie care poartă în braţe doi copii, unul ţinând în mână un strugure, iar celălalt, spice de grâu. După retragerea Aureliană, în anul 271, daco-romanii au continuat să cultive viţa-de-vie pe teritorii extinse, mai ales în zona subcarpatică. La începutul secolului al IV-lea, după ce procesul de creştinare a locuitorilor s-a generalizat, vinul a început să fie folosit şi în ritualurile religioase.

De-a lungul secolelor care au urmat, prepararea vinului a continuat să fie una dintre preocupările de bază ale românilor. Viticultorii şi proprietarii de podgorii s-au aplecat tot mai mult asupra acestei îndeletniciri, devenind cunoscuţi şi dincolo de graniţele ţării, fapt care l-a făcut pe istoricul B.P. Haşdeu să afirme: „Românii au fost pururea şi fără întrerupere o naţiune vitivinicolă".

Precizări şi mai edifica­toare şi în cunoştinţă de cauză referitoare la viticultură şi vin sunt cele ale marelui istoriograf şi cărturar român Dimitrie Cantemir, consemnate în lucrarea sa, Descriptio Moldaviae: „Pe toate cele­lalte bogăţii ale pământului le întrec viile alese, înşiruite pe o lungă fâşie între Cotnari şi Dunăre; sunt aşa de rodnice, încât un singur pogon dă adesea patru până la cinci sute măsuri de vin" (o măsură = 40 litri) sau: „Vinul cel mai ales este cel de Cotnari. Cutez să susţin că este mai bun decât vinaţurile europe­neşti", adăugând în conti­nuare: „Aceste vii nu sunt de folos numai localnicilor ţării pentru nevoile lor, ci preţul scăzut atrage aici negustori ruşi, leşi şi chiar unguri, care duc la ei în ţară, an de an, tot mai mult vin".

Chiar dacă au existat ani cu producţie viticolă slabă şi chiar dacă viile au căzut victime filoxerei, renumele unor soiuri de vin şi al unor podgorii româneşti s-a impus şi dincolo de hotarele ţării. Amintim aici podgorii ca: Drăgăşani, Dealu-Mare, Odobeşti, Coteşti, Cotnari, Târnave, precum şi sortimentele Grasă, Tămâioasă, Băbească, Busuioacă, Fetească, Braghină, Crâmpoşie, Frâncuţă şi altele. Această zestre de soiuri româneşti este completată cu cele mai reputate soiuri străine, cunoscute după locul de origine: Sauvignon, Chardonnay, Traminer, Muscat, Riesling, Pinot Gris, care deseori, în unele podgorii din România, le-au depăşit prin generozitate şi fineţe pe cele din ţările de origine.

La români, ca şi la alte popoare, de altfel, vinul a fost alături de oameni, atât la necaz, cât şi la bucurie, simbol al prieteniei, al înţelegerii şi voioşiei, precum şi sursă de inspiraţie sau de meditaţie pentru poeţi, scriitori şi compozitori.

În cea mai veche scriere medicală, o farmacopee sumeriană descoperită în Nipur, în anul 1910, găsim recomandări de utilizare a vinului, în tratarea diferitelor boli. Este menţionată băutura "tabatu", o băutură medicală babiloniană pe bază de vin amestecat cu apă. Primele aplicaţii medicale ale vinului au fost legate de capacitatea sa antiseptică şi antiinflamatoare, fiind indicat în tratarea rănilor şi a infecţiilor.

În antichitate, vinul se lăsa mult la păstrare. Vinurile greceşti şi romane, sigilate în vase din lut (amfore) erau îngropate în pământ, se păstrau 15-20 ani şi doar după aceea puteau fi considerate bune pentru consum. Păstrarea vinului în butoaie de lemn era practicată de către gali, iar romanii foloseau butoaiele pentru a transporta vinul pe cale maritimă, iar pentru păstrare, continuau să foloseasca amforele, care erau astupate cu dopuri şi ceară, pentru a preveni contactul vinului cu aerul.