Criza financiară internaţională a scos la iveală unele slăbiciuni fundamentale ale puterilor occidentale, dând dovadă că sistemul democratic şi economia liberă din occident nu sunt atotputernice şi de neînvins. Cu toate că ţările occidentale deţin avantaje de neînlocuit, tradiţionalul "Consens de la Washington" nu poata evita izbucnirea unei crize economice de mare anvergură, şi cu atât mai mult nu poate constitui singurul mod corect de dezvoltare a lumii.
În primul deceniu al acestui secol, economia Chinei a înregistrat o dezvoltare în viteză mare. În perioada 2001 - 2010, cota produsului intern brut al Chinei, din cel pe plan mondial, a crescut de la 4,1% la 8,8%. În aceeaşi perioadă, cota Statelor Unite ale Americii, la capitolul amintit, a scăzut de la 32,1% la 23,5%, iar cota Japoniei de la 12,5% la 8,2%. Prin urmare, China nu are de urmat vreun mod de dezvoltare deja existent. Calea de dezvoltare a Chinei o constituie construcţia economică, o sarcină esenţială bazată pe stabilitatea şi unitatea naţională.
Statul chinez îşi concentrează eforturile în realizarea proiectelor de importanţă majoră, valorificând totodată atât avantajele pieţei, cât şi pe cele ale economiei planificate. Aici se adăugă hărnicia poporului chinez, dezvoltarea rapidă a nivelului de educaţie şi asimilarea pe deplin a tehnologiilor şi experienţei manageriale avansate din străinătate. Toate acestea au creat miracolul dezvoltării Chinei.
Relansarea Chinei a stimulat şi dezvoltarea altor ţări. Printre membrii BRICs, Rusia, Africa de Sud şi Brazilia au avantajele reprezentate de resurse bogate, pe când India a început din anii '90 ai secolului trecut să urmeze exemplul Chinei în deschiderea către exterior a ţării şi diversificarea sistemului de propietate.
][ 
