Capitolul XIII

Dao-ul Cerului

8

Confucius vroia să plece spre apus având dorinţa de a-şi depozita scrierile în biblioteca regală a dinastiei Zhou. Zilu (discipol al lui Confucius) îi propuse, zicând:

— Am aflat că acolo trăieşte în sihăstrie un bibliotecar destituit din funcţie, pe numele său, Lao Dan (Laozi). Dacă ai vrea să-ţi depozitezi scrierile, încearcă să-i ceri ajutor.

— Bună idee! consimţi Confucius.

Astfel merse să-l viziteze pe Laozi, dar acesta nu încuviinţă, aşa că, Confucius căută să-l convingă citându-i din cele douăsprezece cărţi clasice. Laozi îl întrerupse din recitare, zicând:

— Rosteşti prea pedant. Aş dori să aud principiile de bază. Confucius explică:

— Principiile de bază constau în omenie şi dreptate. Laozi continuă:

— Îngăduie-mi să întreb atunci dacă omenia şi dreptatea izvorăsc din natura înnăscută a omului?

Confucius răspunse:

— Da, omul ales nu poate izbuti fără omenie şi nu poate trăi fără dreptate. Omenia şi dreptatea fac într-adevăr parte din natura umană înnăscută. Ce poate face omul fără ele?

Laozi întrebă iarăşi:

— Rogu-te să-mi spui ce înţelegi tu prin omenie şi dreptate? Confucius răspunse:

— Credinţa, armonia, frăţia şi actul dezinteresat constituie calităţi ale omeniei şi dreptăţii.

Laozi exlamă:

— Vai, ce pericol! Ceea ce ai grăit adineauri e într-adevăr periculos! Frăţia nu-i prea pedantă? Dezinteresarea-i de fapt egoism. Crezi tu că toată lumea îşi va pierde natura înnăscută? Prin natura înnăscută cerul şi pământul au propriul lor curs firesc: soarele şi luna strălucesc în mod firesc pe ceruri, şiruri de stele scânteie de asemenea firesc pe bolta de sus, păsările şi fiarele trăiesc în mod firesc în cârduri şi turme, arborii se ridică în mod firesc spre cer. Dacă tu acţionezi conform cu virtutea cerească şi alergi pe calea vieţii după Dao, vei atinge desăvârşirea vieţii. De ce trebuie să mai pomeneşti cu atâtea eforturi de omenie şi dreptate ca şi când cauţi un copil fugar bătând toba ? Vai! tu tulburi natura înnăscută a omului!

9

Aflat în vizită la Laozi, Shicheng Qi îi întrebă:

— Am aflat că eşti un înţelept, şi de aceea, am bătut drum lung şi am străbătut lumea ca să te întâlnesc. Am tot mers vreo sută de zile fără să fac popas, drept care picioarele mi-s pline de bătături. Acum te-am văzut şi aflu că nu eşti atât de înţelept. Pui grâne în vizuina şoarecilor de casă ca să te lase în pace. Asta nu-i o purtare omenească. Îţi prisosesc grânele şi nici nu duci lipsă de-ale gurii, dar tot mai strângi roade cu nesaţ!

Laozi, se arătă nepăsător la aceste vorbe, nu spuse nici pâs.

În ziua următoare, Shicheng Qi se duse iar să-l vadă pe Laozi şi-i zise:

— Ieri ţi-am spus vorbe usturătoare, dar acum mi-am dat seama că am greşit. Din ce pricină crezi?

Laozi îi răspunse:

— Cred că nu mai trebuie să-mi bat capul cu gândul de a fi un om perspicace al înţelepciunii.

Dacă m-ai fi numit taur, atunci taur să mă numesc; dacă m-ai fi numit cal, apoi cal să mă numesc. Dacă aş fi fost într-adevăr aşa cum m-ai chemat şi, mai mult, n-aş fi acceptat asta ca atare, m-ar fi păscut o nouă năpastă. Eu îmi dau totdeauna consimţământul la ceea ce ţine de înclinaţia mea firească şi nu-mi dau consimţământul doar de dragul consimţământului.

Umblând înclinat uşor, ca o raţă sălbatică în zbor sau ca şi cum i-e teamă să-şi vadă umbra, Shicheng Qi se apropie cu umilinţă de Laozi şi-l întrebă:

— Ce pot să fac ca să-mi cultiv spiritul? Laozi zise:

— Chipul ţi-e trufaş, ochii ţi-s pătrunzători, fruntea ţi-e bombată, mai eşti şi rău de gură şi figura ţi-e impozantă. Eşti aidoma unui bidiviu nărăvaş ţinut priponit, ai vrea să galopezi, dar eşti înfrânat, aşa că nu te poţi pune în mişcare dintr-o dată; eşti semeţ şi plin de duh — toate acestea nu fac însă parte din natura ta înnăscută. La graniţa ţării trăieşte un om asemănător ţie, căruia i se cuvine să fie numit hoţ.

10

Dascălul zise:

— Dao-ul există în lucrurile mari şi mici, deci există în toate lucrurile. Dao-ul e atât de vast încât nimic nu are chip de scăpare din el; Dao-ul e atât de profund încât este de nepătruns. Forma fizică, virtutea, omenia şi dreptatea constituie laturi neesenţiale în lumea spirituală. Cine pe lume, afară de omul desăvârşit, poate să le pună la punct? Omului desăvârşit nu-i revine marea răspundere să cârmuiască lumea? Cu toate acestea, nimic nu-i de ajuns să-i devină o povară omului desăvârşit; între oamenii din Lumea subcerească se dă o luptă înverşunată pentru putere, dar omul desăvârşit nu face cauză comună cu aceştia. El se ţine de natura sa înnăscută şi nu se lasă niciodată ispitit de câştiguri. El scrutează esenţa tuturor lucrurilor şi se ţine de izvorul lor. De aceea, omul desăvârşit nu ţine seama de cer şi pământ şi lasă uitării toate lucrurile, pe când mintea-i rămâne netulburată. E tare priceput la Dao şi se conformează virtuţii; se ţine la distanţă de omenie şi dreptate şi fuge de rituri şi muzică. Şi astfel, omul desăvârşit capătă linişte sufletească.

11

Dao-ul pe care-l preţuieşte lumea e scris în cărţi. Ceea ce-i scris în cărţi nu-s decât cuvinte, deci cuvintele-s preţuite. Valoarea cuvintelor rezidă în sens şi sensul poate fi citit printre rânduri. Ceea ce poate fi citit printre rânduri nu se poate transmite prin vorbe, dar lumea trece cărţile din mână în mână pentru că preţuieşte cuvintele. Deşi lumea preţuieşte cuvintele, eu nu pun prea multă valoare pe ele, căci ceea ce lumea preţuieşte nu-i ceea ce-i demn de preţuit. De aceea, ceea ce poate fi văzut cu ochii constituie formă şi culoare, pe când ceea ce-ţi sună în urechi reprezintă nume şi sunete. Ce multă jale! Lumea crede că prin formă, culoare, nume şi sunet ar putea izbuti să cunoască esenţa Dao-ului! Cu toate acestea, forma, culoarea, numele şi sunetul nu-s de ajuns ca lumea să izbutească a cunoaşte esenţa lucrurilor. Cel care ştie bine nu spune, spune însă multe cel care nu prea ştie. Cum ar putea lumea să cunoască acest adevăr simplu?

12

În timp ce ducele Huan din Qi citea tihnit o carte în iatacul său, rotarul Bian se căznea în şopron meşterind la osii.

Lăsând la o parte ciocanul şi dalta ca să-şi îngăduie un pic de răgaz, intră în casă şi-l întrebă pe stăpân:

— Spuneţi-mi, rogu-vă, cum îi zice cărţii de-o citiţi?

— Învăţăturile înţelepţilor.

— Şi unde trăiesc înţelepţi?

— Au murit.

— Ş-apoi ce a rămas din înţelepciunea lor nu poate fi decât un fel de drojdie lăsată pe fundul vasului de către cei din vechime.

Ducele Huan îşi dojeni aspru sluga:

— Cine ţi-a dat îngăduinţa să faci comentarii nesăbuite când citesc eu o carte? Bagă de seamă ce spui. Dacă însă vorbele tale se adeveresc, te iert pentru necuviinţa de a mă fi tulburat cu ele, dar de nu s-or adeveri, te osândesc la moarte.

Rotarul Bian zise:

— Eu îs un biet slujbaş la Curtea Domniei Voastre, dar am băgat un lucru de seamă în rotăria mea: atunci când mă silesc a meşteri roţile în grabă, acestea nu ies cum trebuie, iar trupul meu osteneşte. De le fac mai cu hodină, iar nu-i bine, că roţile nu-mi ies trainice. Aşa că învăţai a le potrivi cu îndemânare, nici prea iute, nici prea încet. Chibzuit-am destul până să ajung aici, dar pe feciorul meu nu-s vrednic a-l învăţa să-mi dibuiască meşteşugul şi nici el nu-i în stare să afle taina iscusinţei. Îs destul de amărât din astă pricină, că iaca eu de când eram ca el şi până ce-ajunsei sub povara celor şaptezeci de ani, tot roţi am lucrat! Aşa şi cu înţelepţii ce s-au dus dintre noi. Când plecară pe cel drum fără de sfârşit, luară şi învăţăturile cu ei. De-aia socot eu, cu mintea mea, că-n urma lor numai drojdia rămase.

                                                                                                        Traducere: Xu Wende

                                                                                                   În colaborare cu Sanda Man