În perioada primitivă, oamenii se îmbrăcau pe timp de iarnă cu blănurile animalelor pe care le vânau. După aceea, au început să își facă hainele din diferite materii prime, cum ar fi marijuana, pueraria, ramia și alte plante similare. Pueraria este tare, dar nu prea rezistă la temperaturi scăzute. De aceea, mai ales oameni de rând, confecționau hainele de vară din pueraria pentru că materialul era ieftin și ușor de procurat.

În timpul iernii, cei bogați purtau haine cu umplutură de mătase, dar numai până în secolul 13, când a apărut bumbacul. De-a lungul câtorva secole, plantarea bumbacului s-a restrâns doar în sudul Chinei, iar industria s-a dezvoltat foarte încet. De fapt, bumbacul a fost introdus în China ca o plantă ornamentală. O femeie pe nume de Huang Daopo a învățat tehnica de țesut bumbacul de la locuitorii Li, care trăiau pe insula Hainan din sudul Chinei și a integrat-o cu tehnicile locale din Shanghai, localitatea sa natală. Ea a îmbunătățit inclusiv mașina de țesut. Industria textilă din China a început să aibă o dezvoltare rapidă. Hainele din bumbac au fost apreciate nu doar de familia imperială, ci și de oamenii de rând pentru că erau rezistente la ger și aveau prețuri acceptabile. Bumbacul era echivalent cu cerealele și mătasea, care în acea vreme erau cele mai importante materii prime pentru confecționarea de îmbrăcăminte.

Istoria arată că, în perioada dinastiilor Ming și Qing, producția anuală a bumbacului din China a fost de 600 milioane de bucăți de pânză, de 6 ori mai mare decât producția de la începutul Revoluției Industriale din Marea Britanie. Mare parte din producție a fost comercializată pe piață și nu a fost păstrată doar pentru uz familial.