Comercializarea ceaiurilor chinezești în alte țări datează de peste 1.500 ani când negustorii chinezi și turci au făcut schimburi de bunuri la frontiera Chinei cu Mongolia, conform unor vechi consemnări istorice.

Odată cu dezvoltarea comerțului exterior și deschiderea Drumului Mătăsii, cu mai bine de 1.000 ani în urmă, ceaiurile chinezești au fost transportate către Asia de Vest, Asia de Nord, țările arabe, Rusia și statele europene. Chinezii vindeau ceaiul în schimbul cailor.

De atunci, guvernul central al imperiului chinez a luat măsuri de a pune sub control comerțul cu ceai. Din anul 756, târgrile pentru comercializarea ceaiului în schimbul cailor s-au dezvoltat în Mongolia Interioară din zilele noastre și au fost extinse în provinciile de frontieră vestică din acea vreme. Ceaiurile erau preluate din localitățile vestice Chengdu și Tianshui. Comerțul a fost suspendat în perioada dinastiei Yuan când imperiul era dominat de mongoli și a fost reluat în dinastia Ming.

Trocul cu ceai și cai a atins apogeul în perioada dinastiei Ming, când un cal pur sânge se cumpăra cu 150 kg de ceai, unul de rang mijlociu se schimba pe 100 kg și unul de cea mai joasă calitate valora 75 kg de ceai. Aceste târguri au fost desființate în anul 1735. În cei peste 1.000 ani, comercianți chinezi din regiunile de frontieră nord-vestică și sud-vestică au făcut drumuri printre munți pentru a transporta ceaiul.

În acea vremea erau două variante de căi comerciale: una avea o lungimea de peste 3.100 km, din provincia Sichuan până în Nepal și India. Cealaltă variantă, cu o lungime de 3.800 de km, începea în provincia Yunnan și străbatea Myanmar, Nepal și India. Schimburile și legăturile economice, dar și culturale dintre etniile din regiunile Sichuan, Yunnan și Tibet s-au dezvoltat datorită acestor drumuri comerciale.