Capitole interioare

Capitolul I

Rătăcire

1

În marea Beiming se află un peşte, numit Kun. Acesta e atât de mare încât nu se ştie câte mii de li poate măsura. Când se preface în pasăre, capătă numele Peng. Spinarea ei se întinde pe nu se ştie câte mii de li. Cuprinsă de furie, îşi ia zborul şi aripile îi sunt aidoma unor nori ce atârnă din cer. Când stârneşte valuri şi vânt năprasnic, această pasăre se strămută în marea Nanming, marele iaz ceresc.

În cartea Qi Xie sunt consemnate întâmplări ciudate. În această lucrare se spune: „Când pasărea Peng se strămută în marea Nanming, ridică talazuri până la trei mii de li înălţime şi, sprijinindu-se şi legănându-se pe ele, urcă în zbor la o înălţime de nouăzeci de mii de li. Aşa zboară pasărea Peng vreme de şase luni, purtată de vânt, şi abia după aceea se odihneşte." Se văd atunci împăraţia aerului alergând asemenea unor cai sălbatici, norii de praf ridicându-se şi vietăţile răsuflând în blânda adiere a vântului. Cerul îşi întinde nesfârşita-i albăstrime, asta să fie oare adevărata-i culoare? Sau poate unde-ajunge ea nu-i hotar? Uitându-se din înălţimile albastre, pasărea Peng are probabil sub priviri tot o asemenea privelişte.

O barcă mare nu poate pluti pe o întindere de apă puţin adâncă. Dacă însă torni un pahar cu apă într-o adâncitură din podea, vei vedea că un fir de iarbă va pluti în acea adâncitură ca o luntre; dar dacă pui un pahar, acesta va rămâne înfundat, pentru că apa-i puţin adâncă şi vasu-i prea mare. Dacă vântul nu-i destul de straşnic, nu va avea putere să poarte uriaşele aripi ale păsării Peng. De aceea ea are nevoie de un vânt năprasnic care să o ridice în zbor până la o înălţime de nouăzeci de mii de li, şi apoi călărind pe vânt să poată duce în spinare bolta cerească de azur, fără nicio oprelişte în calea-i de plutire spre miazăzi.

O cicadă şi o turturică îşi râd de pasărea Peng, zicând: „Noi urcăm în zbor până ne aşezăm pe un ulm sau pe un arbore de santal. Uneori nu reuşim să ajungem şi atunci revenim pur şi simplu pe pământ. Ce rost are să te ridici în zbor la o înălţime de nouă zeci de mii de li în calea ta spre miazăzi?" Dacă ieşi în câmp la iarbă verde, e de ajuns să iei merinde pentru cele trei mese de peste zi şi să te întorci cu stomacul plin. Dacă pleci la o depărtare de o sută de li, trebuie să macini grâu pentru înnoptare. Dacă pleci la o depărtare de o mie de li, trebuie să macini grâu ca să te ţină în viaţă vreme de trei luni. Cum de ştiu aceste mici vietăţi tot ce ştiu eu, un om?"

Mica învăţătură nu ajunge până la marea învăţătură. Viaţa scurtă nu ajunge până la viaţa lungă. Cum ştim că-i aşa? Ciupercile care germinează dimineaţa şi pier pe-nserat nu cunosc nici ultima zi şi nici prima zi dintr-o lună; cicadele nu cunosc nici primăvară, nici toamnă din pricina vieţii lor scurte. În sudul statului Chu vieţuieşte o broască ţestoasă cu puteri miraculoase, care socoate vremea de 500 de ani drept o primăvară, sorocul de 500 de ani drept o toamnă.

În vremurile imemoriale creştea un arbore uriaş, denumit chun, care socoate câte 8000 de ani drept o primăvară, şi alţi 8000 de ani drept o toamnă, dacă e să vorbim de viaţă lungă. Dar Pengzu ﹡, care a trăit amar de vreme, este un caz unic de longevitate la om, motiv pentru care a rămas vestit până astăzi pe pământ. Nu-i trist că a ajuns de invidiat în ochii lumii?

Tang, primul domnitor al dinastiei Yin, i-a pus lui Ji, unul dintre dregătorii săi, o întrebare:

— Susul şi josul, cele patru direcţii au limite?

Ji i-a răspuns:

— Există infinit dincolo de infinit. În nordul depărtat şi steril se întinde o mare nemărginită, cunoscută ca iazul ceresc, în care vieţuieşte un peşte, numit Kun, a cărui mărime este de câteva mii de li, dar nimeni nu ştie cu exactitate cât măsoară, şi tot acolo se află şi o pasăre, numită Peng, a cărei spinare seamănă cu muntele Tai. Aripile îi sunt aidoma unor nori ce atârnă din cer. Ea urcă în zbor, purtată de ciclon, până la o înălţime de nouăzeci de mii de li. Ridicându-se deasupra împărăţiei aerului, poartă bolta de azur pe umăr, şi zboară aşa spre miazăzi, voind să ajungă până la marea de acolo. O prepeliţă care hălăduieşte pe o baltă mică îşi râde de pasărea Peng, zicându-şi: „Încotro voieşte ea să se ducă? Eu sar şi mă ridic în zbor nu mai sus de câţiva Ren﹡﹡ şi cobor, zburând în voie printre mărăcini şi o asemenea ispravă e deja o grozăvenie! La urma urmelor, unde vrea ea să ajungă?"

Asta-i deosebirea între cel mic şi cel mare.

Pentru cei cu destulă înţelepciune ca să ia o mică slujbă, pentru cei cu purtare destul de bună ca să poată face impresie asupra unui ţinut, pentru cei destul de virtuoşi ca să fie plăcuţi unui domnitor şi să câştige încrederea unei ţări, mulţumirea lor de sine seamănă cu cea a cicadei, a turturelei sau a prepeliţei. Filosoful Song Rongzi îşi mai râde de aceştia. El nu e măgulit când toată lumea îi aduce laude şi nici nu se simte deprimat când toată lumea îl dispreţuieşte. El poate deosebi lăuntricul de exterior şi distinge gloria de ruşine, şi atâta tot. Trăind într-o lume măruntă, nu se lasă prins în mrejele meritelor şi faimei, cu toate acestea, nici el n-a ajuns încă la o stare de spirit elevată, de autodepăşire.

Liezi﹡﹡﹡, călărind pe vânt, colindă lin şi plin de voioşie şi se întoarce abia după cincisprezece zile. Sufletul îi e uşor pentru că nu arde niciodată de dorul unei vieţi lungi şi pline de bogăţie. Izbăvit de osteneala drumului, are semne de îndoială, ceva de lămurit.

Ce nevoie ai însă de certitudini dacă poţi să stăpâneşti firea cerului şi pământului şi să te conformezi schimbărilor celor şase elemente vitale: Yin, Yang,a vânt, ploaie, întuneric şi lumină pentru a putea colinda nestingherit în imensitate. De aceea se spune: Omul desăvârşit n-are grija sinelui, omul cu însuşiri divine n-are grija meritelor şi înţeleptul n-are grija renumelui.

____________________________

﹡Pengzu - personaj legendar, care ar fi trăit în perioada antichităţii chineze, potrivit legendei avea şapte sute şaizeci şi şapte de ani spre sfârşitul dinastiei Yin, şi nu arăta bătrân sau neputincios. Principele Yinwang, invidios pe longevitatea lui Pengzu, a trimis o tânără să-i afle secretul dar acesta nu şi-a dezvăluit taina. Pengzu a spus cu tristeţe: „din tinereţe şi până acum mi-am îngropat patruzeci şi nouă de soţii şi cincizeci şi patru de feciori. În viaţă am avut parte de multă durere care mi-a rănit adânc sufletul." Când avea deja opt sute de ani, în pragul morţii, ambiţiosul Pengzu a încercat un simţământ de părere de rău, socotind că nu trăise îndeajuns şi că firul vieţii i se întrerupe în deplinătatea puterilor sale.

﹡﹡Ren -veche unitate de măsură chinezească pentru lungimi, egală cu șapte sau opt chi.

﹡﹡﹡Liezi, numele lui Lie Yukou, literat din perioada Statelor Combatante.

Traducere: Xu Wende

În colaborare cu Sanda Man