În ce priveşte originea acestuia circulă două legende. Una spune că într-un sat cu locuitori miao erau multe fete frumoase şi sârguincioase. Tinere şi puternice, ele aveau multă energie, pe care o consumau la muncile agricole. Însă simţeau că le lipseşte ceva. Bătrânii din sat le-au sfătuit să conserve orezul vâscos şi vinul din orez vâscos de la un an la altul. Primăvara, fetele ofereau băieţilor din satele apropiate o petrecere la care orezul vâscos şi peştii din terasele de orez erau la loc de cinste. Tinerii mâncau, beau, dansau şi se împrieteneau. Băieţii, la rândul lor, reveneau peste câteva zile cu daruri. Apoi, tinerii se vizitau din când în când şi, în acest mod, îşi găseau iubirea. De atunci, întâlnirea periodică a fetelor cu băieţii a fost instituţionalizată şi a fost transmisă din generaţie în generaţie. În ajunul Festivalului Surtorii, fiecare fată culegea flori şi fructe de la munte, ca să pregătească orezul vâscos.
O altă legendă spune că locuitorii de etnie miao au fost nevoiţi pe vremuri să migreze spre vest. În fiecare loc de popas, unele dintre fete se măritau şi se stabileau acolo. După aceea, fetele nemăritate şi cele căsătorite se invitau reciproc, primăvară, la prins peşti pe terasele de orez şi să se bucure împreună de o masă fastuoasă. Obiceiul a devenit, ulterior, o practică anuală, azi fiind numit Festivalul Surorii.