Înmormântarea celestă îşi are originea în bonism. Legenda spune că primele şapte generaţii ai regilor tibetani sunt zei care s-au lăsat în lumea noastră. De aceea, ei au pe cap o sfoară care îi duc după deces înapoi în rai. Urmele acestor credinţe se tot găsesc în unele locuri de înmormântare celestă, respectiv o sfoară din lână albă care leagă locaşul şi vârful de munte, sfoara fiind considerată un drum luminos care duce direct în rai. Se spune că locaşul de înmormântare celestă din Lhasa este cel mai sfânt şi ajută morţii să nu cadă în infern. De aceea, mulţi tibetani parcurg mii de kilometri până acolo ca să-i conducă pe ultimul drum pe cei dragi.
Înmormântarea în pagodă este o modalitate adoptată de obicei de călugări. Se spune că Tsong-Kha-Pa, maestrul budist a sectei Gelug, care a promovat reforme ale budismului, a fost înmormântat într-o pagodă din Lhasa, fapt ce a fost transmis şi la alţi călugări eminenţi ai sectei Gelug, fiind practicat în zilele noastre în multe temple ale budismului tibetan. Lucrurile care se pot înmormânta sunt variate, de la corp neînsufleţit, cenuşă de oase, la păr şi alte lucruri personale ale călugărului decedat. Înainte de amplasarea corpului în pagodă, acesta trebuie să fie tratat cu medicamente şi sare ca să fie absorbită apa şi apoi umplut cu medicamente, sare, sutre budiste şi bijuterii. Asemenea tratamente necesită destul de multe zile. Ulterior, călugării colegi ai decedatului vor organiza un ritual de rugăciune. Pagoda care va adăposti mortul este realizată din aur, argint şi bronz, sculptată şi decorată cu bijuterii preţioase. Corpul neînsufleţit va avea după câteva zile sau câteva luni unghii şi păr, fapt ce face din această modalitate de înmormântare un ritual şi mai sfânt.
Înmormântarea în pământ se practică în general în zonele estice ale Tibetului şi localitatea Jiuzhaigou din provincia Sichuan. Înainte de înmormântare, corpul decedatului este spălat, îmbrăcat şi refăcut într-un gest de aşezare, fiind pus într-o geantă albă. Ceremonia de înmormântare este organizată cu participarea călugărilor care eliberează sufletul din corpul neînsufleţit.
Incinerarea este practicată de obicei la nobili şi călugări. Ei pun morţii pe lemne de pin, atât corpul decedatului cât şi lemnele fiind acoperite cu grăsimea din lapte şi le dau foc. Se crede că sufletul mortului va ajunge în rai cu ajutorul flăcării. Cenuşa de oase sau relicurii rămaşi după incinerare vor fi strânşi în pagodă.
][ 
