Se spune că în istoria Chinei, spre secolul al VI-lea, e.n. era un pictor pe nume Zhang Sengyou, foarte cunoscut prin dragonii pe care-i făcea.

Odată, Zhang Sengyou zugrăvea pe un perete de la Templul Anle din Jinling (oraşul Nanjing de astăzi), o scenă înfăţisând patru dragoni uriaşi. Aceştia îi reuşiseră aşa de bine încât erau gata parcă să prindă viaţă. Doar că ei nu aveau pictaţi ochii.

- De ce n-aţi pictat şi ochii, maestre? Ţl întrebară nişte oameni.

- Fiindcă nu pot! Voi nu ştiţi că dragonii pictaţi de mine, dacă i-aş termina, punându-le şi ochii, şi-ar lua zborul, înălţându-se în văzduh, răspunse Zhang Sengyou.

Dar cei aflaţi acolo nu prea dădeau crezare spuselor lui. Pictorul, plictisit de insistenţa lor, în cele din urmă puse iar mâna pe pensulă şi completă două din imaginile de pe perete. Atunci, să vedeţi minune: cerul se umplu de fulgere şi tunete şi începu o ploaie în şuvoaie. Iar peretele cu pricina se crăpă şi cei doi dragoni cărora le pictase şi ochii se înălţară la cer. Toţi spectatorii înlemniră de ceea ce le-a fost dat să vadă.

De aici provine şi proverbul din limba chineză: "a-i pune unui dragon desenat, şi ochii", care este des folosit şi astăzi. El se referă la acele cuvinte strălucite, de duh, întrebuinţate într-o compunere scrisă sau într-un discurs, pentru a evidenţia tâlcul profund al textului, sau pentru ca expunerea să devină mai vie, mai convingătoare.

Traducere: Li Jiayu