În vremurile de demult, era un moşneag care locuia într-o regiune de graniţă situată în apropierea unei trecători a Zidului Chinezesc. Din această pricină, oamenii îi ziceau Sai Weng, adic㠄moşneagul de la trecătoare". Într-o zi, căluţul moşneagului a fugit dincolo de Zidul cel Lung şi nu s-a mai întors. Vecinii regretând pierderea suferită de bătrân, au venit să-l consoleze. Însă moşneagul nu arăta deloc nelinişti; mai mult decât at*t; le_a spus chiar cu bucurie:

„Şi ce-i dacă mi-am pierdut căluţul! Cine ştie dacă din asta nu va fi până la urmă, un lucru bun?"

A trecut o bucată de vreme, iapa moşneagului s-a întors, aducând cu ea şi un armăsar falnic de la huni. Aflând minunea, veicnii au venit să-l felicite pe moşneag. De data asta însă, bătrânul nu părea deloc vesel; ba chiar le-a spus consătenilor:

„Nu merită să mă bucur pentru că am căpătat un cal frumos, căci nimeni nu poate şti, până la urmă, dacă nu va fi un lucru rău."

Moşneagul avea un fiu căruia îi plăcea să se plimbe călare pe armăsarul cel frumos, venit de la huni. Într-o zi, din neatenţie, a căzut depe cal şi şi-a rupt un picior. Vecinilor, care auvenit să-şi exprimepărerea de rău, moşneagul le-a spus cu multă linişte în glas:

„Nu vă frământaţi atâta că băiatul şi-a rupt piciorul. Se prea poate ca acest fapt să devină ceva bun!"

Culmea e că ceea ce a spus moşul s-a dovedit adevărat peste puţin timp. Cum hunii năvăliseră ca puhoaiele, suveranul i-a chemat pe toţi bărbaţii tineri sub arme. Mulţi dintre ei şi-au pierdut viaţa în luptă. Feciorul cel rănit la picior, împreună cu bătrânul său tată au scăpat de o asemenea nenorocire.