Ai avut parte de o experienţă inedită şi anume de a locui cu o familie chineză. Cum a fost această experienţă şi care sunt reacţiile emoţionale pe care le-ai recepţionat şi cu care vei pleca acasă?

Este foarte bine că ai pus problema din punct de vedere emoţional, pentru că dincolo de schimbul destul de sărăcăcios de informaţie, datorită barierei lingvistice, a fost vorba de un foarte interesant schimb de emoţii. Oamenii aceeia ştiau că vin, evident, totul a fost aranjat, dar se confruntau cu o situaţie inedită şi nu este confortabil pentru nimeni să primească în spaţiul său de locuit un străin. M-au văzut prima dată ieri (n.a. – 22 mai) şi pentru ultima dată, foarte probabil, azi dimineaţă când am plecat. Ei bine, după o oră de foarte firească stânjeneală, de ambele părţi, şi eu mă simţeam la fel de stingher, fără să îmi dau seama gheaţa s-a topit. Cred că unui chinez i-ar plăcea să audă lucrul acesta, gheaţa s-a topit în jurul pregătirii colţunaşilor. Aşa s-au gândit ei să îmi pregătească un program şi au spus că chinezii pregătesc împreună colţunaşi tocmai pentru a celebra reuninea familială. Iarăşi, o plasare foarte onorantă pentru mine. Mi s-a spus, şi înainte şi după, că această activitate se face numai în familie şi la ocazii foarte speciale. Aşadar, este un mesaj pe care mi l-au transmis şi pe care nu o să îl uit niciodată.

Bariera lingvistică a mamei şi tatălui, în jur de 50 de ani, îmi este greu să citesc vârsta chinezilor, a fost ridicată de fiica lor care învaţă la departamentul de relaţii internaţionale de la Universitatea din Beijing. Special, ea a venit, deşi a doua zi avea examen, a venit să stea cu noi ca să faciliteze acest schimb intercultural, această întâlnire dintre două civilizaţii. A fost foarte, foarte interesant.

Eşti pentru a doua oară la Beijing. Cum regăseşti oraşul acum, în plină vară?

Regăsesc Beijingul, iarăşi, cu o familiaritate surprinzătoare. Când am văzut Beijingul prima dată, imediat nu m-am mai speriat. Ce vreau să spun este că nu ştiam la ce să mă aştept, când, în noiembrie, anul trecut, aflasem că vin în China, la Beijing. Îmi imaginam Beijingul într-o mie de feluri dar nu cum este. Nu ştiam, pur şi simplu, la ce să mă aştept. După ce l-am văzut, l-am găsit mai digerabil decât mă temeam să nu fie şi îmi place că se simte foarte multă siguranţă. Este cumva o nostalgie a copilăriei, dacă vrei, când, mi-aduc aminte, am crescut cu cheia de gât şi umblam noaptea pe străzi, şi părinţii mei nu erau îngrijoraţi. Eu eram inconştient dar părinţii mei ştiau ce fac şi mi se permitea. Ei bine, deşi este foarte multă lume în Beijing, este loc pentru toată lumea în acelaşi timp. Şi pentru cei care vin. Fiecare îşi vede de treabă şi este foarte puţină agresivitate în aer ceea ce la Bucureşti, din păcate, se găseşte în doze destul de ridicate.