Distinsă asistenţă,

Dacă avem în vedere faptul că, la început de secol XIX, China deţinea 30% din Produsul Intern Brut la nivel mondial, este uşor de înţeles de ce flotele imperiilor europene au luat cu asalt apele Pacificului de Vest şi ale Mărilor Chinei, pentru ca până la mijlocul secolului XX să transforme teritoriul chinez în concesiuni. În acest context, forţa politică, economică şi de orgoliu a Chinei poate fi înţeleasă fie şi numai în ideea transmisă de Mao Zedong, la proclamarea Republicii Populare Chineze, la 1 octombrie 1949, şi anume că poporul chinez s-a ridicat în picioare. "Avem sentimentul comun că munca noastră va rămâne în istoria umanităţii şi că ea va demonstra limpede faptul că poporul chinez, care reprezintă un sfert din omenire, a început să stea în picioare". Mai mult, în contextul complicat şi extrem de tensionat care măcina lumea după cel de-al II-lea Război Mondial, acelaşi Mao spunea, în 1957, cum va fi schimbată condiţia Chinei: "Ţara săracă va deveni bogată, ţara căreia i-au fost negate drepturile va ajunge să se bucure de ele, o preschimbare a tuturor lucrurilor în contrariile lor". În aceste condiţii, este uşor de înţeles ambiţia care a condus Beijingul pe a doua poziţie economică mondială a zilelor noastre, la care a contribuit cu tenacitate, loialitate şi sacrificii enorme întregul popor chinez, care, încă odată, a renăscut în lunga sa istorie, într-un spirit şi o înţelegere diferită de cea occidentală. Căci cine caută să descifreze istoria, succesul, viaţa şi felul de a fi al chinezilor este sortit eşecului dacă nu renunţă la formatele propriei civilizaţii, căutând să adopte modelul, convingerile şi tradiţiile chineze greu de zdruncinat.

De aproape doi ani şi jumătate sunt martor direct al evenimentelor şi transformărilor care impun China drept un lider mondial, dar mai ales un factor de echilibru internaţional. Asist la prefaceri rezultate în urma eforturilor a 30 de ani de profunde transformări, de deschidere spre exterior, de asimilare a tot ceea ce este modern şi necesar într-o societate modernă, pentru a fi apoi aplicate după concepte şi tradiţii chineze. Mai mult, asist la o schimbare de atitudine a Chinei în relaţiile internaţionale, de afirmare. Căci dacă astăzi China este din nou prospera Ţară de Mijloc în jurul căreia, fără excepţie, gravitează marile teme ale lumii, una dintre explicaţii este şi aceea că nu şi-a uitat nicicând istoria, continuând să fie puternic ancorată în trecutul a tot ceea ce a fost bun şi necesar, chiar dacă uneori a ales să folosească metodele, fără a le nominaliza.

Pentru mine, China prezentului este mai ales capitala Beijing, o metropolă cu peste 20 de milioane de oameni şi peste cinci milioane de autoturisme, în care, într-o singură zi, poţi parcurge mii de ani de istorie. Iar Beijing este doar o parte din uriaşul şi impresionantul stat asiatic. În scurtul timp de rezidenţă aici, am descoperit o parte dintre mecanismele impresionate care dau forţă de persuasiune dar şi disuasiune acolo unde este cazul, care fac azi să se vorbească admirativ, cu atenţie, respect dar şi invidie despre miracolul şi modelul chinez. Este greu de acceptat pe bătrânul continent Europa că modelul mandarin este modelul care, în foarte multe dintre aspectele economice şi sociale, trebuie să fie urmat pentru a ieşit din marasm. Fenomenul chinez, văzut la el acasă, ar putea fi concentrat, azi, în afirmaţia potrivit căreia cu cât occidentul se împiedică mai mult, cu atât China devine tot mai sprintenă, în ciuda dimensiunilor istorice, teritoriale şi umane. Altfel spus, China este peste tot şi nu doar la nivel terestru ci şi în spaţiul cosmic. Evident, diferenţele culturale, economice şi politice fac să fie accentuate unele discrepanţe dintre Orientul Îndepărtat şi ţările euro-atlantice, însă, aşa cum se prefigurează viitorul, numai un cataclism de proporţii planetare ar mai putea opri China de azi să devină liderul mondial de facto, de mâine. Şi dacă avem în vedere filozofia chineză, nici măcar un asemenea eveniment nu ar putea să impresioneze la dimensiunea, forţa şi capacitatea de renaştere a poporului chinez, care în 1950 număra 500 de milioane, iar peste 60 de ani, iată, şi-a triplat nu atât forţa numerică, cât mai ales capacitatea de a demonstra că proiectele uriaşe, de lungă şi foarte lungă durată, sunt cele care înving graniţele terestre şi ale timpului.

Dan Tomozei

Beijing, februarie 2013