Pentru generaţia tânără, care este la fel de ultramodernă precum noul Mare Teatru Naţional de la Beijing, compozitorul „Detaşamentului roşu de femei" este o rămăşiţă reprezentativă pentru perioada când oamenii nu prea aveau altceva de ales decât „spectacolele-model". Dar ar putea fi extrem de surprinşi să afle că „artistul roşu" în vârstă de 81 de ani, pe numele său Wu Zuqiang, este „mâna din umbră" care a contribuit la realizarea clădirii avangardiste aflate imediat spre apus de celebra piaţă Tian'an Men. 
Teatrul, numit de mulţi Coaja de Ou sau Oul de Raţă din pricina formei avute de învelişul exterior la adăpostul căruia se află 3 săli de spectacol şi diverse alte amenajări, este un adevărat copil de suflet pentru Wu. Şi i-au trebuit nu mai puţin de 50 de ani maestrului muzician ca să vadă materializat proiectul acestei instituţii culturale. A fost un traseu dificil, cu suişuri şi coborâşuri atât pentru existenţa artistului, cât şi pentru viaţa culturală.
Wu Zuqiang arăta că fostul premier Zhou Enlai (Ciu Enlai) a fost acela care a ales în 1958 locul unde să fie ridicată dorita sală de teatru, după ce anterior se discutase la nivel înalt despre construirea unui asemenea nou lăcaş de cultură.
Conform unei înţelegeri din vremea respectivă, Uniunea Sovietică se angaja să pună la dispoziţia părţii chineze fonduri şi consultanţă de specialitate.
Un proiect a fost făcut public în 1958. La Beijing ar fi trebuit să se construiască cel mai mare teatru din lume, chiar mai mare decât Bolşoi de la Moscova, dar clădirea ridicată după planurile în stil arhitectonic sovietic a fost Muzeul Naţional, care mărgineşte spre est piaţa Tian'an Men.
Relaţiile dintre China şi Rusia s-au răcit odată cu „Marele Salt Înainte" (1958-1950), iar teatrul a rămas pe hârtie.
Hu spera să-şi asculte muzica în noua sală. S-a numărat printre cei vreo 8.000 de tineri chinezi trimişi la studii în fosta URSS şi a fost singurul dintre ei care a studiat compoziţia la Conservatorul Ceaikovski de la Moscova. A absolvit cu lauri, iar simfonia sa „Patria mea iubită" a fost interpretată la ceremonia de absolvire.
Numai că revenit în patrie, a constatat că aici îl aşteptau dezordini politice şi persecuţii, pentru că studiase în străinătate. Muzica pe care o învăţase el nu se putea interpreta. A trebuit să lucreze pământul alături de ţărani într-o fermă din suburbiile capitalei. Doar la sfârşitul zilelor de muncă putea să-şi rememoreze în întuneric tonurile mângâietoare ale muzicii învăţate şi viaţa lipsită de griji din vremea studenţiei.
Şi-a format încă de atunci convingerea că conflictele culturale care, asemeni unei săbii a lui Damocles, au ameninţat China în trecutul mai îndepărtat ori mai recent pot fi anihilate prin creşterea toleranţei culturale, aceasta fiind baza pentru renaşterea culturii ţării sale. Şi astăzi crede ferm că atunci când oamenii află mai mult din culturile diverse ale lumii, ei devin mai toleranţi faţă de ideile şi idealurile altora.
Întorcându-ne în timp, trebuie să amintim că Wu Zuqiang a fost fiul unui cunoscut învăţat al vremii. Tatăl său, Wu Ying, a studiat literatura engleză la primul institut de limbi străine din China, înfiinţat în 1893 de reformiştii chinezi la Wuhan, în provincia centrală a ţării Hubei.
Când ultimul suveran al dinastiei Qing (1644-1911) a părăsit în 1924 Oraşul Interzis de la Beijing, Wu Ying s-a ocupat împreună cu alţi oameni de cultură de transformarea acestuia în muzeu, iar în 1955 a donat muzeului întreaga colecţie de străvechi opere de artă deţinute de familia sa (241 de piese de bronz, picturi, lucrări caligrafice, ceramică...), toate catalogate de experţi drept obiecte din tezaurul naţional.
Despre fiul său, celebrul muzician de mai târziu, vom continua să vorbim peste o săptămână. Realizatorul şi prezentatorul Emil Mirasova vă mulţumeşte pentru atenţie.
|
