Un român şi-a petrecut tinereţea entuziastă în China.

O privire pe aeroportul Beijing i-a adus acestuia dragostea într-un stat din Orient.

A învăţat nu numai să vorbească chineza ca un localnic, dar şi să se gândeacă precum un chinez.

De peste 30 de ani acest român este strâns legat de „Ţara Dragonului".

Este Viorel Isticioaia, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în R.P. Chineză.

În minutele următoare vă invităm să ascultaţi reportajul special „Afecţiunea pentru China a ambasadorului României în R.P. Chineză"

Prezentatoare: Bună seara. Aici Radio China Internaţional. Bun găsit la o nouă ediţie a rubricii „Puntea prieteniei". Dragi prieteni, nu ştim dacă aveţi experienţa contactelor cu diplomaţii? Cam cum este un ambasador în viziunea dv.? Cu maniere delicate şi ţinută elegantă? Sau sobru, dar elocvent? Ambasadorul unei ţări, purtător al imaginii statului şi asumându-şi responsabilităţi importante, este – fără îndoial㠖 martorul multor momente istorice importante şi are numeroase experienţe de neuitat. Să ne apropiem astăzi de excelenţa sa, Viorel Isticioaia, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în R.P. Chineză, ca să înţelegem legătura indestructibilă dintre dumneasa şi ţara noastră.

Aparteu: Viorel Isticioaia, 55 de ani, funcţionează ca ambasador în China de 5 ani. Dar s-au scurs deja 34 de ani de când a pus pentru prima dată piciorul pe pământul ţării noastre. În 1973, când avea 21 de ani, a avut şansa întâmplătoare să facă studii în China. De atunci soarta sa s-a împletit strâns cu această ţară din Orientul Îndepărtat.

"Cred foarte tare că viaţa a fost cea care m-a invitat la această opţiune. Eu eram student la facultatea de filozofie din Universitatea Bucureşti şi, sigur, începusem să am anumite preferinţe pentru studierea folozofiei orientale. Şi sigur, Confucius, unul din clasicii gândiri filozofice chineze îmi era, aş spune, într-o mare măsură un favorit. S-a întâmplat însă la confluenţa între această preferinţă personală şi aplecare către filozofia orientală să fiu întrebat la un moment dat de către ministerul de externe român dacă aş agrea să vin în China şi să învăţ limba chineză."

Un student al facultăţii de filozofie, care nu visase niciodată să fie diplomat, a fost ales să facă studii în China cu o bursă a statului român datorită interesului său pentru fizolofia orientală.

„Zhang:Înainte de venirea nu ştim dacă cineva v-a spus ceva despre China...

Ambasador: Probabil că s-au gândit că e mai bine să nu ne spună foarte multe. Deci mi-amintesc că am avut o discuţie la ministerul de externe înainte de plecare, dar ei au fost, aş spune, extrem de atenţi cu noi în sensul că ne-au ajutat numai de o manieră extrem de minimă, să ştim câteva lucruri care să ne servească, să spun aşa, pentru viaţa de zi cu zi. Ne-au recomandat ce să mâncăm, cum să ne îmbrăcăm... Realmente nu-mi amintesc să ne fi spus ceva despre situaţia politică, despre situaţia economică din China. Deci în mare măsură în momentul când am sosit aici mărturisesc că nu ştiam ce se întâmplă în realitate."

În anii '70 ai secolului trecut, China era încă acoperită de umbra marii revoluţii culturale. Situaţia politică nu era stabilă şi bunurile disponibile erau insuficiente. Împreună cu alţi 16 studenţi străini Viorel Isticioaia a venit la Universitatea Nankai de la Tianjian să studieze limba chineză. În prima perioadă de după sosire tânărul Isticioaia s-a confruntat cu multe realităţi cu care a trebuit să se adapteze.

„Şi în momentul când noi am ajuns, universitatea ne-a distribuit un număr de tichete, nişte cartele pe care se putea cumpăra o anume cantitate de stofe, precum şi un număr de tichete prin care se puteau cumpăra cereale. Deci toate acestea făceau parte din raţia lunară a cetăţeanului chinez şi, inevitabil ca studenţi, ne-am înscris şi noi în această practică. Eu când am fost mic, îmi amintesc că mama mă trimetea la pâine când aveam cinci-şase ani şi în România se foloseau după război aceleaşi tichete raţionalizate de pâine. Şi deci pentru chestiunea cu cerealele m-am lămurit rapid, pentru chestia cu îmbrăcăminte a fost mai greu."

În anii '70 în China era în vigoare sistemul economiei planificate. Oferta de alimente şi obiecte de uz casnic era limitată. Într-un mediu social închis, apariţia străinilor atrăgea imediat atenţia oamenilor de pe stradă. Odată cu trecerea timpului tânărul Isticioaia a înţeles şi a acceptat situaţia. Ulterior o activitate l-a situat în centrul atenţiei oamenilor.

„Ni s-a spus să fim modeşti în ţinută, să nu fim extravaganţi. Din păcate, eu am fost într-o anumită măsură. În ce sens? Fiind inventiv şi creativ de felul meu la acea vârstă, mi-am desenat singur o linie de pantaloni care ţinea seamă de faptul că la vremea aceea se purtau pantaloni evazaţi. Şi eram foarte satisfăcut de acea notă de extravaganţă, extrem de modernă în concepţia mea, după care bineînţeles i-am dat. Chinezul s-a mirat, dar fiind un croitor extrem de atent cu clientul... Am plătit cinstit, mi-a lucrat mărimea pe care am dorit-o eu. Şi într-o zi profesoara mă întreab㠖 zice – „Tu eşti sigur când pleci aici în jurul universităţii, pe stradă, că după tine mai trec măturătorii? Că s-ar părea că nu e nevoie, că mături tu cu pantalonii aştia toată strada. Asta a fost singura remarcă."

Deşi au trecut peste 30 de ani, activitatea a rămas proaspătă în memoria profesorului Luo Shihong care răspundea de grupa lui Viorel.

„Ceea ce mi-a lăsat o impresie adâncă este că el era frumos, cu ochii mari şi părul ondulat, îmbrăcat cu pantaloni evazaţi. Dacă spunem cu cuvinte de astăzi, era foarte sunny şi cool!"

Cu toate că au participat 6 luni la cursuri de limba chineză la Universitatea Beijing înainte de a veni la Nankai, tot era foarte dificil pentru Viorel Isticioaia şi colegii săi din străinătate să urmeze cursuri universitare în limba chineză.

„Ceea ce bineînţeles în momentul în care profesorii noştri de limbă şi literatură încercau să abordeze un subiect mai complex şi începeau să vorbească mai pe larg despre gramatică, despre teoria gramaticii sau despre istoria literaturii chineze, imediat dialogul lor cu noi se bloca pentru că noi pierdeam firul, neînţelegând nici limba şi rugându-l pe profesor să scrie cam fiecare al trelea- al patrulea cuvânt pe tablă şi căutând imediat în dicţionare. Deci primele cursuri au fost, n-aş spune că pentru noi, mai ales pentru profesori, au fost un chin."

Jin Huiming, profesorul de filozofie de atunci al tânărului Isticioaia, a spus:

„A învăţat cu hărnicie. Şi era prietenos. Discuta mereu cu mine în cursuri problemele fizolofice. În momentul acela ambii eram din ţări socialiste. De aceea aveam multe de spus, ceea ce era imposibil pentru studenţii proveniţi din alte ţări."

Profesorul a apreciat progresele făcute de tânărul român, însă el nu ştia că atunci Isticioaia avea deja o bună profesoară şi prietenă pentru a învăţa limba chineză.

Acum urmăriţi reportajul special intitulat „Afecţiunea pentru China a ambasadorului României în R.P. Chineză".

România reprezintă una dintre primele ţări care au stabilit relaţii diplomatice cu China, chiar la câteva zile după proclamarea R.P.Chineze. Scurtă vreme după aceea cele două ţări au început să-şi trimită reciproc studenţi cu burse de stat. La o lună după sosirea în China a tânărului Isticioaia au mai fost trimişi aici alţi câţiva studenţi români.

„Pomeneam despre faptul că am sosit în noiembrie 1973. Ea a sosit în decembrie, după Crăciun. Aşa că ne-am dus să salutăm la aeroport. Şi atunci în grupul acela care a sosit am remarcat o domnişoară cu căciuliţa mai deosebită şi cu un zâmbet mai aparte. Şi în acel moment preferinţele mele au fost uşor unilaterale."

Într-o zi înnorată de iarnă o fată purtând pe cap o pălărie albă a încălzit precum razele soarelui de primăvară inima lui Isticioaia.

Numele ei: Tatiana Budura. S-a născut în China. Părinţii ei au făcut parte din primul lot de studenţi români trimişi în China după stabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări. Tatiana a trăit la Beijing până la vârsta de şase ani. La grădiniţă era singura străină care putea vorbi limba chineză.

Având o bază bună de cunoaştere a limbii şi părinţi sinologi, Tatiana a pornit de la un punct mai ridicat decât Viorel pe drumul învăţării chinezei. Stimulat de sentimente, şi el a făcut progrese rapide în însuşirea acestei limbi.

Studenţii străini urmau cursuri separat de cei chinezi. Însă terenul de sport i-a oferit lui Isticioaia şansa de a cunoaşte mulţi colegi chinezi.

„Eu personal fiind pasionat de atletism cam la toate competiţiile de atletism din universitate, alergare, săritura în lungime, în înălţime, foarte multe, inclusiv la ping-pong, şi de la ei am învăţat foarte multe. În primul rând am învăţat să joc ping-pong, şi ajunsesem printre cei buni din universitate. Alături de coechipierii chinezi din echipa de atletism am participat la câteva universiade în China şi am avut rezultate frumoase. Şi realmente în condiţiile în care nu învăţam împreună activităţile astea de timp liber au fost singurele care ne-au apropiat mai mult."

Profesorii îşi mai amintesc că Viorel Isticioaia era mare amator de sport.

„Era un sportiv bun. A participat în numele facultăţii de limba chineză la concursul sportiv al universităţii şi s-a numărat printre cei mai buni la proba de săritură în lungime."

În anii '70 universitatea organiza mereu studenţii să participe la munci în periferiile oraşului pentru a sprijini construcţia ţării.

„În stilul epocii, cam o dată la un trimestru conducerea universităţii decidea că studenţii străini trebuie să participe la activităţi în anumite zone, era o anumită lozincă a „învăţământului cu porţile deschise" ceea ce reprezenta pentru noi o experienţă extrem de bună, foarte utilă a contactelului direct cu societatea chineză."

Isticioaia şi colegii lui străini au fost conduşi de profesori la o fabrică textilă să muncească, să mănânce şi să locuiască împreună cu muncitorii. Au participat şi la construirea unor canale de irigaţii. În fiecare zi transportau pietre şi săpau şanţuri. Dar despre experienţa muncii la sat, cele mai impresionante pentru tânăr au fost nu eforturile, ci alimentele pe care le ofereau localnicii.

„Şi realmente am cărat pietre împreună cu colegii din grup. Fetele cărau cimentul, nisipul şi ce trebuia pentru zidirea acelui apeduct. Deci am făcut o muncă destul de grea care ne crea o poftă de mâncare teribilă, cam greu de potolit, mai ales dimineaţa când ni se serveau nişte youtiao-uri, nişte cocoşeri din acelea care nu sunt foarte consistente, dar la prânz şi seara mâncam mâncare gătită foarte bine de ţărani. Mâncam ca şi ei împreună. Şi realmente aş spune nouă ni s-a spus pe urmă de asemenea că mâncarea era adusă special pentru noi şi era făcută acolo; era un pic de carne, erau şi multe zarzavaturi. Mâncam pâiniţe din făină de orez fierte în aburi. Deci deşi mâncarea nu era suficientă, iar noi eram tineri, şi făceam muncă destul de grea, dar era bună, şi simţeam cu oamenii au grijă."

În vara anului 1976 a vizitat împreună cu colegii lui o mină de cărbune din apropierea oraşului Tangshan. Îmbrăcând salopeta minerilor, purtând casca cu lămpaş, au intrat în subteran şi au cunoscut la faţa locului munca minerilor. Plănuiau să stea mai mult timp în localitate, dar a venit un telefon de la ambasada română.

Dragi prieteni, vă invităm să ascultaţi săptămâna viitoare în continuare reportajul nostru „Afecţiunea pentru China a ambasadorului României în R.P. Chineză".