Dragi ascultători, în cadrul emisiunii noastre de astăzi vom vorbi despre conceptul de rasă şi credinţele chinezeşti.

Conceptul de a fi chinez este un concept care nu se bazează pe cel de rasă. Este mai degrabă unul de natură culturală. A te purta şi a vorbi ca un chinez şi a accepta sistemul chinezesc al valorilor culturale înseamnă a fi chinez. Chinezii, când vorbesc despre ei înşişi, se numesc Han. De-a lungul istoriei, micile grupuri etnice care au venit în contact cu cel de etnie Han, au fost absorbite şi au adoptat cultura chineză Han. Acest proces continuă şi astăzi, chiar dacă există legi care să garanteze şi să protejeze drepturile şi cultura naţionalităţilor minoritare din China.

Taoismul

Acesta încearcă să armonizeze natura omului cu mediul său înconjurător, situaţie în care se poate ajunge, datorită păcii interioare realizate, la o viaţă mult mai lungă, chiar veşnică.

Confucianismul

Confucianismul este bazat pe învăţăturile lui Confucius şi este mai degrabă un sistem de credinţe etice, decât o religie propriu-zisă, care se ghidează după conceptul de mediu social. În confucianism, accentul se pune pe responsabilităţile şi obligaţiile fiecărui membru din marea familie socială. Astfel, în relaţiile dintre mamă şi copil, soţ şi soţie, frate şi soră, există responsabilitate şi obligaţie. Sistemul mergând mai departe, acelaşi tip de relaţie de subordonare se va găsi între individ şi stat, supus şi conducător, birocrat şi civil. Iar dacă toate aceste responsabilităţi şi obligaţii vor fi respectate, societatea va fi una armonioasă.

Credinţele populare

Înainte de 1949, existau în China o serie de credinţe populare. Deşi amestecate cu elemente împrumutate din budism şi, în special, din taoism, acestea sunt credinţe locale, care au la bază zei locali şi care servesc nevoile specifice ale locuitorilor.

Budismul

Budismul îşi are originea în India şi a pătruns pe teritoriul chinez în timpul domniei împăratului Han Ming Ti, în jurul anului 65 d.C. Deşi a pătruns destul de timpuriu în China, acesta nu şi-a găsit mulţi adepţi. Popularitatea acestuia a crescut tocmai spre 290 d.C., într-o perioadă de dezordine socială şi invazii ale barbarilor. Deşi era opus normelor poporului chinez şi ideilor acestuia despre colectivismul familial şi cel social, noua idee a salvării personale pe care o promitea budismul a atras mulţi susţinători.

Doctrina budistă a fost înfiinţată de Siddhartha Gautama, cunoscut şi sub numele de Buddha sau de ,,cel iluminat". Acesta a fost un prinţ din regatul Sakya, aflat la graniţele de acum ale Indiei şi Nepalului. Siddhartha trăia în luxul din interiorul palatului, dar s-a întâmplat într-o zi ca acesta să vadă suferinţele oamenilor de rând. Afectat profund de acea imagine, el a început să caute o cale de eliberare a acestor suferinţe. Iluminarea s-a petrecut pe când medita sub arborele Bodhi, un smochin sacru.

Din acel moment, prinţul Siddhartha a devenit Buddha Iluminatul. Buddha spunea că dorinţele noastre sunt sursa suferinţei, şi numai prin înfrângerea lor putem depăşi această suferinţă. Pentru a dobândi această stare el a propus o cale de meditaţie şi urmarea celor 8 legi budiste. Acestea sunt similare celor 10 porunci din Vechiul Testament. Obiectivul acestor practici este atingerea stării de Nirvana, adică o pace spirituală în care suferinţa a fost depăşită, iar spiritul a atins armonia eternă.

Budismul s-a împărţit în două şcoli apoi: Mahayana, sau Marele Vehicul, şi Hinayana, sau Micul Vehicul. Hinayana a rămas aproape de doctrina iniţială, raspândindu-se în ţările din sud-estul Asiei. În timp ce Mahayana include practici religioase mai tradiţionale, cum ar fi credinţa în repetarea rugăciunilor, în existenţa Raiului şi a zeităţilor, numite bodhisattva, şi care ajută pe practicanţi să atingă iluminarea. Acesta a pătruns în China, Japonia, Coreea, Nepal, Tibet, Mongolia şi Vietnam şi s-a adaptat uşor obiceiurilor locale. În China s-a împărţit în căteva şcoli, cum este Chan (sau Zen în Japonia), Tien-tai (Tendai), şi Şcoala Pământului Pur.

Creştinismul

Misionarii creştini au venit în China în secolul al 17-lea. Primii au fost iezuiţii trimişi de biserica romană-catolică, apoi, mai târziu, la începutul secolului 19, misionarii protestanţi.

Acestor misionari nu le-a fost uşor să-i convertească pe chinezi la creştinism, deoarece acesta a fost adesea văzut, nu fără motiv, ca pe o unealtă a imperialismului apusean. Pe la 1949, existau 3-4 milioane de creştini în China, mai puţin de 1% din totalul populaţiei. Unele rapoarte făcute recent au demonstart că protestanţii creştini au crescut în număr în timpul Revoluţiei culturale, când autoriţăţile condamnau practicile creştine, dar care a avut ca rezultat creşterea numărului credincioşilor.

Astăzi în China se găsesc în jur de 50 milioane de creştini.

Islamismul

Acesta a pătruns în China în special din Asia Centrală, unde era practicat de către populaţia turcă. Se crede că în prezent sunt aproape 4 milioane de musulmani chinezi în China.

Dragi ascultători, prezentatorul şi realizatorul emisiunii, Florian Mihalache, vă mulţumeşte pentru atenţie, la revedere!