Oraşul Tongliao din estul Regiunii Autonome Mongolia Interioară se află chiar în centrul marii stepe frumoase şi bogate Kerqin. Legenda spune că în această zonă cu precipitaţii abundente şi iarbă din belşug există cer albastru, iarbă verde, vite şi oi numeroase, fete frumoase şi flăcăi chipeşi, precum şi melodii încântătoaree cântate la Sihu.

Sihu este un instrument muzical străvechi specific populaţiei mongole. Ca martor al istoriei maiestuoase a naţionalităţii mongole, a stat mereu alături de această etnie în evoluţia ei sentimentală. Unde se mai găseşte sihu, instrumentul din legendă? În acordul melodiei am intrat în Liaotong, oraş din imensa stepă Kerqin.

Am făcut mai întâi o vizită la Sanbula Noribu, expert în cultura mongolă de la Institutul de Cercetări Artistice Tongliao.

„În trecut în orice gospodărie de la sate se putea găsi atârnat pe perete un sihu. Sătenii scoteau deseori sihu-ul din casă ca să-l compare cu cele ale vecinilor şi prietenilor, să vadă care din ele are un timbru mai bun. Se poaste spune că acest instrument muzical este un simbol al culturii mongole."

Sanbula ne-a spus că sihu are 4 corzi şi de aici vine numele, care în traducere, însemănă instrumentul muzical cu 4 corzi. Este, imediat după matouqin, cel mai larg răspândit instrument muzical tradiţional al mongolilor. Artiştii populari din stepă, călare pe cai şi cântând la sihu, povesteau cu peste 700 de ani în urmă prin melodii întâmplările din trecut şi viaţa plină de culoare a păstorilor. În orice loc unde se găseau turme de oi puteau fi auzite în acele vremuri melodiile cântate la sihu.

Astăzi în stepă a răsărit aceste oraş modern. Mulţi locuitori crescuţi aici n-au văzut niciodată stepa sălbatică. Oare ce ştiu ei despre sihu?

Spre seară am stat de vorbă în cea mai mare piaţă a oraşului cu câţiva tineri veniţi să se răcorească.

„Bună seara. Spuneţi-mi vă rog, cunoaşteţi instrumentul muzical sihu?"

„Sihu? Habar n-am de el."

„Bună seara! Ce ştiţi dv. despre sihu? "

„Sihu? Mi se pare că am auzit de el. Dar de văzut, nu."

Desigur, aceasta nu înseamănă că nimeni n-a aflat de sihu. La un bufet improvizat, m-am întâlnit cu câţiva mongoli între două vârste. Aceştia au răspuns altfel.

„Întrebaţi de sihu? Ştiu că e un instrument muzical tradiţional de-al nostru. Mi-am petrecut copilăria într-o zonă păstorească. Am mai auzit de multe ori de la artişti populari de uliger. În satul nostru toţi sătenii mai în vârstă aveau sihu şi le plăcea să cânte la el."

Acest bărbat mi-a explicat că uliger este o artă interpretativă a mongolilor, care, în traducere, înseamănă „a povesti cântând la huqin". În ultimii 20 de ani toată lumea a ajuns să aibă acasă televizor. S-au diversificat şi modurile de participare la divertismente cultural-artistice. Tot mai puţini oameni mai ascultă uliger. Sunetul siqinului se îndepărtează parcă tot mai mult de noi.

În stepa fără margini, unde mai pot fi auzite melodiile frumoase cântate la sihu? Cu această întrebare am ieşit din oraş şi am mers în nordul stepei Kerqin, ţinutul de obârşie al artei interpretative uliger. Acolo, m-am întâlnit cu un continuator din a 6-a generaţie a artei respective, Laosier, un artist popular în vârstă, care toată viaţa lui a cutreierat stepa cu sihu în mână.

„Nu mă mai pot despărţi de uliger şi toată viaţa am fost cu el. Este o artă cu specificul etniei noastre şi tuturor mongolilor le place. Nu ştiu dacă pot să-l păstrez, dar i-am consacrat întreaga viaţă."

În zilele în care căutam sihu am auzit de multe ori despre o persoană, Hei Xiao, bărbat apreciat altădată drept „regele cântecului din stepa Kerqin". Unde se află Hei Xiao, faimosul cântăreţ aproape orb? Iată un mister greu de dezlegat. După un lung drum parcurs cu maşina am găsit în sfârşit într-un sat o simplă casă de cărămidă unde locuieşte bătrânul.

„Bună ziua, bună ziua !"

„Suntem de la Beijing."

„Bun venit de la Beijing! Intraţi în casă, vă rog."

Pe fereastră am văzut deodată un sihu vechi atârnat pe perete, cu suportul decolorat, cu arcuşul lucios. În stare de extaz, am deodată impresia că este sihu-ul pe care-l caut.

„Am început să învăţ să cânt la sihu când aveam 16 ani. Instrumentul pe care îl aveţi în faţă este de peste 30 de ani cu mine. Oh, eu sunt cu hadicap. Toată viaţa am trăit pe seama lui."

Hei Xiao are acum 67 de ani. Timp de o jumătate de secol a cutreierat nenumărate localităţi împreună cu sihu. A oferit locuitorilor din acest ţinut melodii şi cântece. A câştigat în schimb bunele aprecieri ale ascultătorilor.

Atât Laosier, cât şi Hei Xiao sunt acum de vârstă înaintată. Amândoi au o dorinţă, anume, să aibă pe cineva care să le preia arta pentru ca străvechiul instrument muzical să răsune în continuare prin stepă. Am făcut cunoştinţă cu câţiva învăţăcei de-ai lor în cursul vizitei. Între ei: Uniri Qiqige, o tânără de 18 ani.

„Am plăcerea să învăţ să cânt uliger la sihu. Prietenilor mei le place să se uite la televizor, să cânte şlagăre. M-au întrebat dacă pot învăţa să cânt la sihu. Le răspund că dacă am plăcere, ce să fac? Este ceva de la strămoşii noştri mongoli."

Într-adevăr, la ora actuală tinerii sunt atraşi tot mai mult de muzica la modă şi odată cu plecarea pe lumea cealaltă a instrumentiştilor din vecHeia generaţie creşte preocuparea oamenilor pentru viitorul acestei arte. Pentru ca arta interpretativă la sihu să poată fi continuată, guvernul chinez propus în 2005 ca să fie inclusă în lista patrimoniului cultural intangibil al ţării. Ulterior s-a creat Asociaţia de Sihu în Mongolia Interioară. Ascultaţi încă o dată cântecul interpretat de Uniri Qiqige, în speranţa că acesta va putea să vă spulbere cât de cât îngrijorarea pentru viitorului instrumentului.

Dragi ascultători, v-am povestit despre turneul meu în Mongolia Interioară pentru căutarea instrumentului muzical sihu. La început mi-a fost greu. Dar în cele din urmă l-am găsit atârnat pe pereţii mai multor case ale păstorilor mongoli. Cât despre artişti, vreau să vă spun că bătrânul acela pe care abia l-am cunoscut arată foarte simplu, dar se schimbă complet la faţă când începe să cânte la sihu.