Aşa arătam eu în anul 1971  la 4 anişori                            Aşa arat acum - 1 iunie 2007 la 40 de ani

Paradoxal, în copilărie şi în adolescenţă eram un pesimist.

Astăzi sunt mult mai copil ca atunci.

Iată ce scriam despre copilărie la 1 iunie 1987:

LACRIMĂ COPILĂRIE

1.    Chiar de-ar ninge astăzi viu                2.    Pustiit barbar de vreme

       Nu mai pot şi nu mai ştiu                          Chiar de sufletul îmi geme

       Să renasc cu apă vie                                  Chipul tău îl port tăcut

       Dar mi-e dor copilărie                                Cu privirea spre trecut

       De nostalgicul pustiu                                 Tu şi eu, acelaşi vers

       Ce se aşterne şi se cerne                            Eu şi tu un univers

       Rostind şoapta „prea târziu"                      Răsărind în prag de zori

                                                                         N-am să uit, căci n-ai să mori

3.        Chiar de şoaptele se sting

Rătăcind zăpezi mai ning

Şi îmbracă în dantele

Gândul luminat de stele

Eu te port în veşnicie

Nu ca umbră sau stafie

Ci nostalgică şi vie

LACRIMĂ COPILĂRIE

         Iată ce scriam despre copilărie la 1 iunie 1997:

         ... Astăzi este ziua internaţională a copilului. Dincolo de conotaţiile unanim recunoscute ale acestei zile, răzbate pentru mine gândul purităţii umane, candoarea cu care lacrima şi surâsul unui copil răsfaţă misterul definirii şi devenirii umane.

        Când trebuia să fiu copil, am fost un matur precoce. Apoi, intimidat de vicisitudinile vieţii, am afişat blazonul unui copil incorigibil. Între aceste ipostaze disproporţionate am păstrat vie doar lacrima şi imaginaţia copilăriei, limpezimea viselor, alături de rădăcina firavă, dar plină de sevă a năzuinţelor puerile ce se vor a fi – în lumina viitorului – crâmpee din menirea creatoare a omului.

         Iubesc spiritul - şi cum să nu iubesc etapa cea mai fertilă a spritualizării COPILĂRIA ?. Iubesc adevărul - şi cum să nu iubesc febrila căutare a acestuia sub oblăduirea caldă a copilăriei ?. Şi mai iubesc candoarea nevinovăţiei, oglindă curată peste care, din păcate, maturul din mine va putea oglindii cine ştie câte feţe: murdare, bolnave, triste sau hlizite în vulgara curgere printre sorţi şi izbânzi.

Aşa arătam eu prin clasa a doua de şcoală în anul 1974

             Acum nu mai sunt adolescentul pesimist, nu mai scriu poezii pentru universul unei vârste şi nu cuget pe făgaşul fatidicului. Şi cu toate acestea privesc cu nostalgie spre vlăstarul de aur al vârstei – COPILĂRIA – prin care

lacrima şi  surâsul pot contura perpetuum inocenţa, fără de care n-am putea să mai fim noi înşine şi evident, nu ne-am mai putea întreba :

                                                                                                    ARAD  - 01 iunie 2007