Aici, Radio China Internaţional. La microfon, xxx. În ediţia de astăzi a rubricii „Cultura chineză", vi-l prezentăm pe Meng Ke, a cărui doctrină a avut o mare influenţă asupra evoluţiei culturii chineze.

Meng Ke (circa 372-289 î.Hr.), numit cu multă veneraţie de posteritate Meng Zi sau Mencius (după cum este cunoscut în Europa), s-a născut în statul Zhou (aproximativ prefectura Zhou de astăzi din provincia Shandong) într-o familie de aristocraţi scăpătaţi. A primit de mic o educaţie aleasă. Zi Si, nepotul lui Confucius, i-a fost dascăl o vreme.

Mama lui avea o deosebită grijă pentru educaţia copilului. Se povesteşte că la insistenţa mamei lui, familia s-a mutat de trei ori ca să aibă nişte vecini cumsecade, adică să ferească odrasla de influenţe negative, cum se zice în zilele noastre.

Mencius a a trecut prin experienţe similare cu cele ale lui Confucius. La început a deschis o şcoală particulară şi a adunat în jurul său un grup de discipoli pe care-i învăţa fără preget. Pentru a-şi înfăptui idealul ca ţara să fie guvernată pe baza unei politici lucide, el şi grupul său de discipoli au făcut înconjurul statelor existente în acea vreme pe teritoriul Chinei, propovăduindu-şi conceptele.

Dar Men Zi a trăit cam la mijlocul perioadei Statelor Combatante. În acea vreme în principalele state se încheiase deja procesul trecerii de la regimul sclavagist la cel feudal, puterea clasei proprietarilor funciari consolidându-se treptat, iar lupta politică şi conflictele militare aveau un vădit caracter de cucerire a hegemoniei pentru o Chină unificată. În războaiele de anexare care se ţineau lanţ, fiecare stat lansa lozinca luptei de unificare a „pământurilor de sub soare". Ceea ce îi preocupa pe stăpînitorii vremii era cum să-şi facă ţara mai bogată şi să aibă la îndemână o oaste mai puternică. Pentru că tezele propovăduite de Mencius nu puteau aduce rezultate concrete imediate, suveranii diferitelor state nu doreau să pună în aplicare principiile lui politice, dar păstrau o atitudine de respect faţă de învăţat. De aceea, în ultima perioadă a activităţii sale Mencius s-a dedicat expunerii confucianismului, realizând lucrarea sa reprezentativă „Meng zi".

Doctrina confucianistă a avut de la început o puternică vitalitate, cuprinzând în miezul ei elementul „ren", adică omenie, iubirea aproapelui. Iar Mencius a dezvoltat în continuare această esenţă. Dacă la Confucius „ren" era doar o teză etică, la Mencius conceptul a fost introdus în politică, fiind formulată astfel noţiunea de „politică lucidă". Drept rezultat, şcoala confucianistă, care dăinuia de un secol, a apărut într-o nouă ipostază.

Însemnătatea „politicii lucide" constă în faptul că a devenit principiul de bază care a guvernat de-a lungul veacurilor raporturile politice din societatea feudală. Nu este întâmplător că după unificarea Chinei doctrina având „politica lucidă" ca principală componentă a fost foarte repede însuşită de regimul feudal unificat şi centralizat, fiind considerată cea mai adecvată ideologie pentru clasa dominantă.

Propovăduind „politica lucidă", Mencius a insistat în primul rând ca suveranul ţării să fie plin de virtuţi, să ştie să conducă poporul cu omenie, să-şi iubească subordonaţii, magistraţii şi generalii.

Principalul conţinut al „politicii lucide" viza însă poporul, despre care Mencius a formulat ideea că el este mai de preţ decât suveranul. Din maxima „poporul valorează cel mai mult, statul mai puţin, iar suveranul cel mai puţin", se poate constata că Mencius considera că ţăranii foremează o importantă componentă a statului feudal şi a sesizat interdependenţa relaţiilor dintre norod, stat şi suveran, precum şi rolul populaţiei. „Politica lucidă" pe care a propagat-o urmărea tocmai supunerea poporului pentru consolidarea regimului feudal. Această politică s-a concretizat în renunţarea la pedepsele severe şi impozitele grele, în repartizarea de pământ ţăranilor şi renunţarea la anexarea pământurilor acestora, precum şi în realizarea unei educaţii feudale în spiritul supunerii faţă de părinţi şi cei de pe o treaptă superioară individului în cauză.

Conceptul „politicii lucide" se baza pe teza idealistă a bunătăţii, potrivit căreia oamenii sunt buni în natura lor, dar firea lor se schimbă sub influenţa climatului social. Aici Mencius a dus mai departe studiul lui Confucius despre firea omului. El considera că omul este înzestrat din naştere cu milă, ruşine, modestie şi simţul adevărului. Numai dacă îşi păstrează şi îşi dezvotă aceste calităţi, cineva poate ajunge un suveran adorat, cum au fost împăraţii Yao şi Shun.

Enunţul tezei privind „politica lucidă" marchează o perfecţionare a ideologiei şcolii confucianiste. Dezvoltat apoi de-al lungul vremurilor, de către unii distinşi ideologi ai clasei moşierieşti, precum Xun Kuang şi alţii, acest sistem s-a transformat treptat în ideologia dominantă a societăţii feudale. Pentru contribuţiile remarcabile aduse la continuarea şi dezvoltarea doctrinei lui Confucius, Mencius este şi el respectat, fiind considerat un mentor al acestei şcoli.

Cu această prezentare, am încheiat ediţia de astăzi a rubricii „Cultura chineză". Realizatorul Zhu Kewen şi prezentatorul/prezentatoarea xxx vă mulţumesc pentru atenţie.