Cu o săptămână în urmă, circa 30 de studenţi ai Universităţii de Drept si Ştiinţe Politice au petrecut o zi din săptămână făcând un lucru pe care singuri nu-l alegeau dacă nu ar fi fost un proiect dat de şcoală.

Ei au urmat ceea ce nostim este numită şi cunoscută sub numele de „armata bangbang" sau „Armata prăjinii".

Această armată este formată din categorii de muncitori care migrează şi care poartă nişte prăjini pe umărul lor. Aşa cum sunt turiştii permanent în Oraşul interzis, aşa sunt aceştia integraţi în municipalitatea oraşului Chongqing.

Din cauza terenului deluros al oraşului, care este o problemă pentru traficul cu motor, aceşti muncitori îi ajută pe locuitorii care trebuie să urce treptele pentru a ajunge acasă, la căratul alimentelor şi a altor lucruri.

Această categorie de oameni se află pe treapta de jos a scării sociale, iar pentru aceşti studenţi, această experienţă a fost o simulare a vieţii aşa cum ar fi putut să fie în cazul care ei nu ar fi învăţat din greu ca să intre în şcoli superioare de învăţământ.

Pentru a-şi atrage clienţii, mulţi dintre ei au coborât preţul atât de jos încât au ajuns să câştige doar un singur yuan pe zi.

Unul dintre studenţii de la Drept a fost şocat evident. Părinţii săi, care lucrează cu proprietăţi imobiliare, îi dau lunar o sumă de 3000 de yuani. Iar în acea zi tot efortul lui i-a adus doar un yuan.

Presupun că organizatorii au avut totuşi ceva în minte. Au vrut să-i facă pe studenţi, care, probabil după absolvire vor intra în domeniul politic sau penal, să înţeleagă greutăţile celor lipsiţi de drepturi, astfel încît mai târziu, când aceştia vor avea poziţii de putere, să-i poată ajuta vorbind pentru drepturile lor.

Anul trecut, senatorul american John Kerry a spus unor studenţi că au fie posibilitatea să studieze din greu în şcoală, fie să rămână „înţepeniţi" în Irak. Gluma a fost intenţionat făcută în a-l viza pe preşedintele George Bush şi politica sa cu privire la Irak, dar în acelaşi timp se subînţelege că cei care lucrează în armată sunt fără educaţie, fapt criticat de preşedinte ca fiind „condamnabil şi jignitor".

Într-un mod similar, conform cu principiul mandatului social chinez de a fi corect politic, noi interpretăm munca fizică într-o lumina pozitivă. Ca urmare a Mişcării de la 4 Mai, a apărut un afort comun al oamenilor de a glorifica mânuirea uneltelor şi cultivarea pământului fermei. Acum circa 40 de ani, milioane de tineri de la oraşau fost „trimişi la ţară sau în zone îndepărtate de munte pentru reeducare". Cu toţii au plecat fericiţi, dar au aflat mai târziu din propria experienţă cât le-a fost de greu, mulţi dintre ei plângându-şi apoi tinereţea irosită, în timp ce alţii au descoperit şi dezvoltat valori pozitive din experienţele istovitoare.

O clasă socială liberă nu se poate însă crea elogiind munca fizică sau forţând pe cineva ca să o presteze.Adevărul crud este că industrializarea ascos din uz majoritatea formelor de muncă fizică. Şi ce a rămas va fi făcut de către cei cu abilităţi foarte mici pentru a-şi putea permite un serviciu mai bun. Valoarea muncii de acum nu mai este măsurată în efortul fizic depus, ci în cel intelectual.

În termeni economici, un muncitor care î-şi foloseşte propriul corp ca unealtă de transport este mai puţin valoros decât unul care conduce un camion. Iar ultimul, la rândul lui este mai puţin valoros decât designerul care a conceput camionul. Aceata este realitatea economică care se aplică peste tot în acelşi fel.

În orice caz, nu este moral a-i desconsidera pe cei care muncesc fizic. Ca societate, trebuie să găsim căi de îmbunătăţire a valorii economice a muncii prestate de aceştia.