Song Chao cunoaşte bine două feluri de întunecimi: aceea a galeriilor de mină şi aceea a camerei obscure. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt portrete în alb-negru ale minerilor. Fundalul complet alb al fotografiilor generează un contrast izbitor cu feţele minerilor acoperite cu praf de cărbune, dar oamenii relaxaţi din poze apar cu totul autentici.

Fotograful în vârstă de 28 de ani a izbutit să-şi dezvăluie geniul cu ajutorul subiectelor sale pentru că el însuşi a fost miner lucrând 6 ani la sute de metri sub pământ. Acum face studii postuniversitare la Facultatea de Fotografie a Academiei de Film de la Beijing, un incubator al fotografilor de excepţie. Song a reuşit în 2003 să atragă atenţia asupra seriei sale de mineri în primul rând pentru că aceştia erau un grup puţin cunoscut semenilor lor.

„Atracţia pentru public vine de la căldura, intimitatea şi forţa fotografiilor, datorate faptului că Song Chao a fost el însuşi miner", spunea Alain Julien, custode de muzeu cu renume lume, cel care l-a introdus în 2003 pe Song la Festivalul Internaţional de Fotografie din oraşul francez Arles.

Actualmente Centrul Pompidou de la Paris şi Muzeul Naţional din capitala Chinei îi găzduiesc lucrări. Expoziţiile sale de la Beijing şi din Franţa din cadrului „Anului Chinei" (în 2004) au stârnit senzaţie. Fotografiile mărturisesc afecţiunea artistului faţă de foştii săi ortaci şi pentru modul lor de viaţă. Nu le cere niciodată subiecţilor să adopte o poziţie ori o atitudine anume.

„Stau aşa cum sunt şi ceea ce fac eu e să prind expresia care le reflectă cel mai bine personalitartea", spunea fotograful. Tot el arăta că fundalul complet alb are menirea să îndepărteze orice element apt să distragă atenţia, îngăduind minerilor să le „vorbească" direct privitorilor.

Pe când era miner, Song Chao trebuia să se scoale la 3 noaptea şi să lucreze fără răgaz până la amiază. După 8 ore de săpat minerii petreceau alte câteva împreună bând şi sporovăind despre muncă ori mormăind şi bârfind pe seama şefilor. Viaţa de miner nu este chiar atât de lugubră pe cât şi-o imaginează unii. Lucrătorii sunt conştienţi de riscuri. La mină trebuia să-şi ia cu ei în şut pozele de familie ca să nu uite să fie precauţi.

Minerii lucrează pe jumătate dezbrăcaţi în mirosul de cărbune şi de ulei de maşină. Pulberea de cărbune şi picăturile de ulei se lipesc de piele. Dar viaţa nu le e umbrită de prea multe griji, îşi aminteşte Song. Însă el şi-a dorit o schimbare. „Fotografia era calea cea mai bună pe care mi-o puteam imagina ca să pătrund în lumea exterioară", gândea acesta.

Schimbarea a venit în anul 2000, când un fotoreporter de la o revistă din Beijing a vizitat mina unde lucra fratele său. Acesta i-a vorbit reporterului despre pasiunea pentru fortografie a lui Song. Fotograful i-a sugerat tânărului să reţină pe peliculă imaginile cele mai familiare lui. Dar primul rând de poze a fost un eşec. Nici măcar nu erau corect focalizate. Hei Ming, jurnalistul de la Beijing, i-a recomandat să-şi schimbe aparatul de fotografiat şi să mai încerce.

Eforturile i-au fost răsplătite când Hei i-a spus că lucrările sunt destul de bune pentru o expoziţie personală, pe care a deschis-o în 2003 la Beijing. Reacţiile au întrecut orice aşteptări şi curând a primit invitaţia lui Alain Jullien să expună în Franţa. În acelaşi an s-a lăsat de minerit şi a început să studieze arta fotografică, pe care el o consideră o cale potrivită prin care să spună ce gândeşte.

N-a renunţat la subiectele cu mineri, dar şi-a extins paleta la cei ce trăiesc alături de ei, familiile lor, funcţionarii, medicii, profesorii ducându-şi viaţa alături de ortaci. Toţi, în concepţia lui Song, întruchipează lipsa de armonie dintre om şi resurse. Ideea ar fi o temă de meditaţie pentru noi toţi.

Realizatorul şi prezentatorul Emil Mirasova vă mulţumeşte pentru atenţie şi vă aşteaptă la aceeaşi rubrică săptămâna viitoare.