Stimaţi asculătători, în fiecare an, în cursul lunii aprilie după calendarul gregorian, are loc ca mai importantă sărbătoare a naţionalităţii Dai, numită Festivaleul Stropirii cu apă, sau Anul Nou al dai-enilor. În această perioadă, tot ţinutul populat de dai-eni din provincia Yunnan, sud-estul Chinei, este scăldat într-o veselie nemaipomenită. Locuitorii, ca şi cei veniţi din alte regiuni, când se întâlnesc, se stropesc cu apă curată luată din râu sau din izvor. Cei stropiţi nu numai că nu se supără, dar se simt fericiţi, fiindcă după concepţia populaţiei de naţioinalitate Dai, stropitul are un sens simibolic, apa îi spală de praful rămas din anul trecut şi le prevesteşte un nou an norocos, fericit.

La fel ca oricare sărbătoare a naţiunii chineze, şi aceasta, are la origine o legendă.

Se spune că de mult, pe Pământ domnea un demon al focului, care crunt şi hrăpăreţ din fire, făcea tot felul de fărădelegi, ucigând, incendiind, jefuind şi murdărind femei. Norodul îl ura de moarte, însă nimeni nu putea să-i vină de hac, căci acesta era înzestrat cu forţa supranaturală. Demonul a jefuit 7 fete tinere şi frumoase, pe care le-a silit să-i devină soţii. Dar tot nu era mulţumit. Într-o zi a mai luat cu forţă o altă fată. Aceasta avea nu numai o frumuseţe orbitoare dar şi o inteligenţă neasemuită. Ştiind cum locuitorii se zbăteau în suferinţe, ea a hotărât să-i scape de această nenorocire, omorându-l pe demonul pîrjolului. Îngropându-şi ura în inimă, fata se prefăcea că-i place să stea alături de demon. A trecut ceva timp. Fata care nu a găsit o metodă potrivită pentru a-l omorâ pe demon, era foarte agitată şi amărâtă, neavând pofta nici de mâncare nici de somn. Până la urmă, hotărârea şi dărnicia fetei, care avea curajul să rămână în bârlogul demonului ca să caute ocazia de a o termina odată cu el pentru binele poporului, l-au înduioşat pe Sakyamuni Budha, care i-a spus în vis că demonul nu poate fi răpus decât cu un fir de păr anume de pe capul lui. Astfel, fata, cea curajoasă şi inteligentă, pe când demonul dormea, i-a smuls firul de păr cu pricină, cu care l-a legat de gât. Capul demonului a căzut, începând să se rostogolească pe pământ. Unde ajungea, toate luau foc. A fost aruncat în râu, s-au iscat puhoaiele. A fost îngropat în pământ, emana peste tot o duhoare insuportabilă. Numai atunci când era ţinut în braţe de către soţioarele lui, nu se întâmpla nimic. Aşa că fetele ţineau, pe rând, capul demonului în braţe. Rochiile şi obrajii lor s-au murdărit. În câte un moment de răgaz, se duceau la râu să se spele pe faţă şi pe corp. Până la urmă, craniul demonnului s-a prefăcut în cenuşă.

De atunci, a luat naştere tradiţia împroşcării cu apă în rândul locuitorilor de naţionalitate Dai, în memoria fetelor eroice, tradiţie care a devenit o sărbătoare naţională. Această legendă reflectă spiritul populaţiei de naţionalitate Dai pentru dreptate, lupta împotriva răului, aspiraţiilor lor spre fericire.

Dar legendele, tot legende rămân. Obiceiul acesta provine de fapt din India. Iniţial era o ceremonie religioasă a brahmanilor, şi asimilat ulterior de budism. Într-o perioadă cuprinsă între secolul 12 şi începutul secolului 14, obiceiul s-a răspândit împreună cu însuşi budism, prin Myanmar ‚în zona populată de naţionalitate Dai din provincia chineză Yunnan. Aici a prins tot mai adânc rădăcini odată cu creşterea budismului.

Stropitul cu apă în cadrul sărbătorii menţionate, se practică în două feluri: civilizat şi ... relativ brutal. Primul stil, ca să zicem aşa, este folosit în cazul celor vârstnici. Tinerii rostesc urări de bine, sănătate şi viaţă lungă, apoi, dând la o parte gulerul celor binecuvântaţi, iau o lingură de apă curată şi le o toarnă uşurel în ceafă. Cei felicitaţi nu au voie să se ferească, nici să se supere. Celălalt stil relativ brutal, îmbracă diverse forme. Se poate recurge, în acest caz, la găleată, lighean şi tigvă. Oamenii, mai ales tineri, aleargă unii după alţi, împroşcându-se cu apă şi înveselindu-se. După o astfel de zi de sărbătoare, foarte mulţi se întorc acasă uzi leoarcă, dar satisfcăcuţi, căci există semne certe, că au primit cele mai multe binecuvântări şi urări.

În populaţia de naţionalitate Dai, manifestările prilejuite de Anul Nou tradiţional durează de regulă trei zile, începând din a 7-a zi după Sărbătoarea Qingming, deci în zilele de 13, 14 şi 15 aprilie după calendarul gregorian. Prima zi este evident ajunul anului nou, în care organizează concursul bărcilor dragonului şi alte petreceri la care participă bărbaţi şi femei. A doua zi – numită de dai-eni „zi liberă" care nu aparţine nici anului ce s-a scurs, nici celui care vine. Dai-enii stau liniştiţi acasă. Abia a treia zi este Noul An propriu-zis. În această zi, dis de dimineaţă, locuitorii etniei Dai, cu mic cu mare, toţi îmbrăcaţi sărbătoreşte, se duc la temple să facă rugăciune la Budha. Apoi începe într-o atmosferă fastuoasă concursul bărcilor dragonului. De asemenea, în bătăturile cătunelor ca şi în poienile din păduri, tineri şi bătrâni se încing în dansuri populare, în ritmul tobelor şi în strigături vesele. Dansul cel mai des întâlnit se numeşte dansul păunului. Deoarece, în concepţia dai-enilor, păunul simibolizează norocul şi fericirea. Pe o arie de la hotarul satului, tinerii necăsătoriţi, se aliniază în două rânduri faţă în faţă. Şi urmează o altă manifestare tradiţională numită „aruncarea punguţei". Cu acest prilej, fetele aruncă în iubiţii lor cu punguţele brodate cu migală, umplute cu seminţe de bumbac,-- semn al dragostei ce-i leagă.

Înainte de încheierea acestei ediţii, două precizări: Anul acesta, sărbătoarea stropitului cu apă a naţionalităţii Dai cade în zilele de 14, 15 şi 16 martie după calendarul tradiţional chinezesc, adică 13, 14 şi 15 aprilie după calendarul gregorian. Dai este una din cele 55 de minorităţi naţionale din ţara noastră, cu o populaţie de circa 800 de mii de oameni şi locuiesc în provincia Yunnan din sud-vestul Chinei.