Dragri ascultători, ziua a II-a a lunii a II-a după calendarul tradiţional chinezesc, care cade anul acesta pe 1 martie conform calendarului gregorian, este numită în poporul nostru „Ziua Dragonului" sau altfel spus „Ziua când dragonul a scos capul". 

De unde provine această credinţă tradiţională? veţi întreba. Iată că vă răspundem în cele ce urmează.

Se spune că de mult, ţinutul Guanzhong – partea sudică a provinciei Shanxi de astăzi – a fost lovit de o mare secetă. Câteva luni de-a rândul nu a căzut nici o picătură de ploaie. Împăratul de Jad, suveranul Universului în concepţia chinezilor antici, l-a trimis pe feciorul cel mai mic al dragonului-rege din Marea de Est, să dea drumul ploii. Acest pui de dragon, zburdalnic cum era, s-a scufundat într-un fluviu, de unde n-a mai vrut să iasă. Legenda spune că un flăcău viteaz a pornit la drum spre inima muinţilor unde a găsit „lemnul cel fermecat pentru îmblânzirea dragonului". Cu ajutorul acestuia a agitat apa fluviului, silind puiul de dragon să iasă la suprafaţă. Odată ieşit, s-a încins o luptă crâncenă, în care dragonul a fost înfrânt. El a fost astfel obligat să dea drumul ploii. Toate acestea s-au petrecut în ziua a II-a a lunii a II-a. De atunci, oamenii au numit-o „ziua când dragonul a scos capul". Tâlcul acestei sărbători este foarte simplu: după o iarnă de hibernare, toate insectele încep să se treazească la viaţă. Iată de ce o vorbă din bătrâni de la noi spune: „2 februarie, dragonul din apă iese, scorpionii şi miriapodele reânvie."

O altă legendă despre originea sărbătorii dragonului o întâlnim în partea de nord a Chinei. Iată ce se povesteşte:

O favorită a unui împărat din dinastia Tang (518 -- 907), pe numele ei Wu Zetian, s-a declarat cu de la sine putere împărăteasă, uzurpând astfel puterea împărăţiei. Supărat foarte tare de comportarea ei necuviincioasă, Împăratul Ceresc a dat poruncă dragonilor-regi ai celor 4 mări să nu slobozească timp de trei ani nici o picătură de ploaie peste lumea oamenilor. Unuia dintre dragoni, însărcinat cu supravegherea Râului Ceresc (denumirea Căii Lactee în mitologia chineză), auzind plânsetele şi vaietele din lumea pământească şi văzând câmpiile pustiite, presărate cu victime ale foametei, i-s-a muiat inima. Pentru a scăpa pe bieţii muritori de această catastrofă, a dat drumul unei ploi potrivite, încălcând însă porunca Împratului Ceresc. Acesta, aflând fapta dragonului, l-a condamnat la exil în lumea omeneească. Şi, ca să nu fugă, i-a aşezat pe cap un munte uriaş. Pe o lespede la poalele muntelui era scris: „Pentru fărădelegile comise, acest dragon trebuie să îndure aici suferinţe timp de o mie de ani. De vrea să se reîntoarcă în Palatul Ceresc, în rândul zeilor, va trebui să aştepte până când boabele de aur vor înflori!"

Pământenii, pentru a-şi expriima recunoştinţa faţă de dragonul-rege, care i-a salvat de la moarte, au început să caute peste tot boabele de aur. Între timp, a venit ziua de 2 februarie conform calendarului tradiţional. Câţiva ţărani au pus din întâmplare, boabe de porumb pe o arie pe semne ca să le mai aleagă pentru însămânţări. Unul din ei, mai isteţ, a spus: „Aceste boabe de porumb nu seamănă oare cu boabele de aur? Iar dacă le prăjim puţin, vor exploda în floricele. Şi aceasta înseamnă că boabele de aur au înflorit!" Consătenii s-au bucurat de ideea lui şi au început cu toţii să prăjească boabe de porumb. Au instalat pe arie, altare pe care au pus floricele de porumb şi au ars mirodenii, vrând cu tot dinadinsul ca dragonul şi Împăratul Ceresc să le vadă. Dragonul pedepsit a înţeles buna intenţie a oamenilor şi a început să strige: „Au înflorit boabele de aur. Daţi-mi drumul de aici!"

Împăratul Ceresc, văzând că în toate curţile pământenilor sunt „floricele de aur", n-a avut încotro şi l-a rechemat pe dragonul-rege în Palatul Ceresc. De atunci, a devenit un obicei ca în fiecare an la această dată, să se facă şi să se consume floricele de porumb.

Mai există multe alte datini şi obiceiuri pupulare legate de această sărbătoare. Bunăoară, în ziua respectivă, la ora 3 sau 4 spre dimineaţă, toate gospodinele presară boabe de orez în jurul fântânii şi pe aleea din curte până în casă. Nu este permis să se măture podeaua în această zi pentru a nu tulbura ochii dragonului. E bine să fie afumate odăile, cu deosebire paturile ca să moară dăunătorii. Iar fetele măritate, vizitându-şi în această zi părinţii, nu au voie să coasă şi să împletească.

Mâncărurile din această zi au denumiri legate de dragon. De pildă, plăcinta se numeşte „solzii dragonului", tăiţeii – firele din barbă a dragonului, colţunaşii – urechile dragonului.

Mai este un obicei, şi anume să se prepare şi să se mănânce un cap de porc păstrat din decembrie anul anterior. În această zi, în mai toate curţile gospodăriilor de la sate se simte mirosul de preparate din carne. Toată lumea aşteaptă ca dragonul să se trezească. Căci după cum se consemnează în cartea „Jie Zi Shuo Wen" (Dicţionarul explicativ al caracterelor chinezeşti), dragonul este regele vietăţilor cu solzi. El se poate micşora şi mări. Apare sau se face nevăzut, după bunul său plac. În preajma echinocţiului de primăvară se înalţă la cer, iar în preajma echinocţiului de toamnă se ascunde în apă. Dar dacă nici în ziua de 2 februarie nu se deşteaptă, atunci o să vină bubuitul tunetelor de primăvară ca să-l scoale.

Stimaţi ascultători, după o iarnă relativ de caldă, vine timidă dar cu paşi siguri şi pe plaiul chinezesc minunata primăvară cea dătătoare de viaţă, aducând tot alaiul de splendori şi lumină în natură, precum şi bucurii şi speranţe în inimile noastre .