Etnia tibetană are în prezent o populaţie de aproape 4,6 milioane de oameni şi trăieşte în principal în Regiunea Autonomă Tibet şi în judeţele autonome tibetane din provinciile Qinghai, Gansu, Sichuan şi Yunnan. Tibetanii au propria lor limbă, împărţită în 3 dialecte. Majoritatea populaţiei crede în lamaism.

Strămoşii tibetanilor locuiau pe cursul mijlociu al Fluviului Yaluzangpu. Săpăturile arheologice au descoperit vestigii ale acestora din epocile paleolitică şi neolitică. În secolul al 6-lea, conducătorul tribului Yalong din zona Shannan a regiunii Tibet a reuşit să unească toate triburile din zonă. A fost momentul când comunitatea tibetană a intrat în orânduirea sclavagistă. În secolul următor, Songtza Gambo a reuşit să unească întreaga regiune a Tibetului, formând un regat cunoscut sub numele de Turfan. Unirea între Songtza Gambo şi prinţesa Wencheng din dinastia Tang a jucat un rol important în dezvoltarea acestei etnii. În vremea dinastiei Yuan ( 1026 ? 1368) Tibetul a fost subordonat administrării centrale. Guvernele dinastiei Qing, ultima dinastie din China feudală, au început să desemneze funcţiile religioase din Tibet: dalai lama şi Benchan Erdeni, formând astfel guvernul local al regiunii şi trimiţând şi un reprezentant în Tibet. În anii'50 ai secolului trecut, aici mai dăinuia sistemul iobăgiei. Reforma democratică a început în Tibet în anul 1959, după care masele populare de aici au devenit cu adevărat stăpâne ale sorţii lor.

În cadrul rubricii noastre de astăzi vă vom prezenta câteva ritualuri protocolare ale tibetanilor.

Oferirea de hada ? o eşarfă albă ? este un obicei foarte frecvent. Atât la nunţi cât şi la ceremonii funebre, la întâlniri festive şi la despărţire, se oferă eşarfe albe în semn de respect şi sinceritate. În concepţia tibetanilor albul reprezintă puritatea şi norocul. De aceea, hada este obişnuit de culoare albă. Există cinci culori de eşarfe ? albastru, alb, galben, verde şi roşu - care se oferă la anumite ocazii.

A face plecăciune reprezintă o altă manifestare tradiţională la tibetani. De obicei mătăniile se fac lui Buddha, la temple şi faţă de cei în vârstă. Sunt trei feluri de plecăciuni ? lungi, scurte şi obişnuite. În faţa tempelor Dazhao şi Potala se pot vedea credincioşii făcându-le pe cele lungi.

Când întâlnesc superiori şi oameni respectaţi, tibetanii au obiceiul de a-şi scoate pălăria şi se aplecă adânc în faţă. Iar în faţa celor de aceeaşi vârstă, îşi scot pălăria pe care o ţin la piept şi se apleacă uşor.

Tibetanii au cinci feluri de înmormântare: înmormântare cerească, incinerare, înhumare, înmormântare în templu şi înmormântare în apă.

Incinerarea se practică mai ales în rândul călugărilor. Cenuşa celor morţi va fi păstrată într-o sală specială din templu. Şi nobilimea din Tibet apelează la incinerare, considerând că aceasta este cea mai bună formă. În zona Yadong toţi localnicii au obiceiul de a-şi arde morţii. Yadong se află la poalele sudice ale munţilor Himalaya. Întregul judeţ se întinde spre sud pe o fâşie lată în partea de nord şi îngustă în sud şi este înconjurat de munţi înalţi. Din această cauză vin foarte puţini vulturi. De aceea localnii au preferat incinerarea. După moarte cadavrul este curăţat de cei apropiaţi. Se umplă cu unt ochii, urechiile şi nasul, apoi corpul neînsufleţit se aşează într-un sicriu în poziţie ghemuită, ca un fetus, cu mâinile şi picioarele încrucişate. Sicriul rămâne în cemera principală trei zile, timp în care un călugăr recită zi şi noapte texte sacre. În primele două zile cel decedat este vegheat numai de membrii familiei. În noaptea dinaintea incinerării, vine câte un reprezentant din fiecare familie din sat să stea împreună cu rudele îndoliate. A doua zi dimineaţă membrii familiei oferă o hada răpostatului şi la fel face fiecare familie din sat. Apoi scriul este dus la locul amenajat pentru incinerare ? o construcţie din piatră în formă de turn. După ce cadavrul este aşezat în locul cuvenit, un călugăr socotit reîncarnarea lui Buddha desenează pe pământul dinspre capul celui mort opt trigrame, aprinde focul şi recită texte religioase. După incinerare, familia celui decedat va recita trei zile texte religioase într-un ritual adaptat posibilităţilor financiare şi apoi ia rămăşiţele. După semnele rămase în cenuşă, se poate prevesti în ce fel de vietate se va reîncarna.

În ce priveşte înmormântarea în apă, numai în puţine locuri populate de tibetani se practică această formă de înmormântare şi ritualurile deferă de la unul la altul.

?Înmormântarea" cerească este cea mai răspândită formă în rândul tibetanilor. Pentru aceasta este instalată o platformă specială. După moarte cadavrul este învelit în pânză albă şi pus într-un colţ al camerei câteva zile. Apoi un călugăr este invitat pentru a-l izbăvi de păcate şi a alege ziua de rămas bun. În trei până la cinci zile, perioadă în care familia îndoliată nu trebuie să vorbească cu voce tare şi nici să se spele, şi pune la poartă o oală de ceramică roşie legată cu o hada albă, în care se pun mâncăruri pentru duhul mortului, iar cadavrul fără nici o haină este dus la platforma respectivă, apoi este tăiat în bucăţele mici pentru ca vulturii să le ia ca pradă. Rămăşiţele neconsumate trebuie arse şi cenuşa să fie împrăştiată în munţi pentru ca dispărutul să se îndrepte cât mai repede spre paradis. Deşi înmormântarea cerească pare foarte cruntă, tibetanii consideră că numai aşa duhul mortului poate să se îndrepte repede spre paradis şi să se reîncarneze.

Înmormântarea în templu se practică pentru reîntrupările lui Buddha. Cadavrele lor sunt păstrate în templu pentru totdeauna.