Stimaţi ascultători, bine v-am găsit la rubrica mea Cultura chineză. In basmele populare chinezeşti se pot întîlni o sumedenie de eroi inteligenţi, curajoşi şi de o dîrzenie neasemuită. Aceşti eroi asigură oamenilor din jurul lor o viaţă paşnică şi fericită. Un astfel de erou a fost omul numit Sui, care a aprins pentru prima dată focul, frecînd două crengi de copac. Si acum vă invităm să ascultaţi povestea lui.

(trecere muzicală)

In antichitate, omenirea nu ştia ce este focul. Dupa ce se lăsa întunericul, peste tot domnea o beznă totală şi oamenii erau cuprinşi de o panica groaznic. Nu se auzeau decît strigătele fiarelor sălbatice. Pentru că nu exista focul, oamenii mîncau alimente crude şi din această cauză, se îmbolnăveau mereu şi viaţa lor era scurtă.

Un zeu din cer, pe nume Fu Xi, era tare mîhnit văzînd cît de greu trăiau oemenii pe pămînt. Dorind ca oamenii să cunoască binefacerile focului, zeul Fu Xi a poruncit să se pornească o ploaie cu tunete şi trăznete într-o pădure de munte. Un trăznet asurzitor a aprins copacii,, vîlvătăile întinzîndu-se cu repeziciune. De frică, oamenii au alergat care-ncotro, cautînd să se salveze de pîrjol. După ce s-a oprit ploaia, ei s-au adunat din nou, privind cu spaimă copacii în flăcări. La un moment dat, un tînăr a observat că nu se mai văd nicăieri animalele sălbatice care se plimbau înainte prin pădure şi nivi nu li se mai aud străgătele. „Oare animalelor se tem de foc?" se gîndea el, apropiindu-se cu curaj de flăcări. Simţind căldura, el i-a chemat cu bucurie pe oameni: „Hai, veniţi încoace. Focul acesta nu este ceva îngrozitor. El ne aduce lumină şi căldură!" Oamenii au văzut atunci şi animalele sălbatice care arseseră şi care răspîndeau un miros atrăgător. Adunaţi în jurul focului, au început să guste carnea animalelor fripte. Un gust nemaipomenit! Dîndu-şi seama de importanţa focului, oamenii au adunat crengi şi le-au aruncat în foc, care a fost apoi păzit zi şi noapte, ca să nu se stingă. Intr-o zi, paznicul a adormit, o creagă a ars în întregime şi focul s-a stins. Oamenii s-au văzut din nou de beznă şi de frig.

Văzînd din cer ce tot ce s-a petrecut pe Pămînt, zeul Fu Xi a intrat tip-til în visul tînărului care descoperise cel dintîi foloasele focului şi i-a şoptit: „Departe spre vest, este un stat care se numeşte Suiming. Acolo se găseşte sămînţa focului. Poţi pleca acolo să o împrumuţi" La trezire, tînărul şi-a amintit ce i-a spus zeul în vis şi a luat hotărîrea de a pleca în statul Suiming după sămînţa de foc.

Traversînd munţi înalţi, ape şi păduri şi învingînd tot felul de greutăţi, tînărul a sosit în sfîrşit la destinaţie. In acel loc, nu ajungea lumina soarelui, ziua nu se deosebea de noapte, peste tot era o beznă desăvîrşită. De unde se afla focul. Dezamăgit, tînărul s-a sprijinit de un copac care se numeşte Suimu, pentru a se odihni. Brusc, în faţa lui s-a aprins o scînteie, luminînd împrejurimile. Tînărul s-a ridicat imediat în picioare şi a căutat locul de unde venea lumina. In cele din urmă a văzut cîteva păsări mari scobind cu ciocul lor lung şi ascuţit în coarţa copacilor, căutînd insecte. De cîte ori ciocul lovea copacul, sclipea o scînteie. Văzînd aceasta, tînărului i-a venit o idee. A cules nişte crengi şi a început să le frece pe cele mici de cele mari. Au apărut scîntei, fără să se aprindă însă focul. Fără a-şi pierde încrederea, el a adunat fel şi fel de crengi, frecîndu-le cu răbdare unele de altele. In sfîrşit, o creangă a început să fumege şi apoi s-a aprins. Tănărul s-a bucurat pînă la lacrimi.

Intors în satul său natal, el a adus oamenilor sămînţa focului care nu se stinge niciodat㠖 metoda de aprindere a focului prin frecarea crengilor. De atunci, oamenii au scăpat pentru totdeauna de frig şi de spaimă. Convinşi de curajul şi înţelepciunea tînăr, oamenii l-au ales conducător şi i-au dat numele de Suiren, ceea ce înseamăn㠄omul care a aprins focul."

(Trecere muzicală)

Stimaţi ascultători, povestea „Omul pe nume Sui a aprins focul prin frecarea crengilor de copac" a circulat din generaţie în generaţie în ţara noastră. Această poveste scoate în evidenţă înţelepciunea, dîrzenia şi abnegaţia cu care poporul chinez şi-a urmat drumul în viaţă, învingînd tot felul de privaţiuni.

-Luo Dongquan