În vara aceluiaşi an, Guo Moruo a înfiinţat împreună cu Cheng Fangwu, Yu Dafu şi alţii, Societatea „Creaţia". Doi ani mai târziu, el a absolvit facultatea şi s-a întors la Shanghai, unde s-a ocupat de redactarea Săptămânalului „Creaţia" şi a altor periodice. În 1924, prin traducerea cărţii „Organizarea şi revoluţia socială" a japonezului Kawakami Hajime, a căpătat cunoştinţe sistematice desprem marxism. În 1926, devine directorul Institutului de literatură al Universităţii Guangdong (rebotezată ulterior Universitatea Sun Yat Sen). În vara aceluiaşi an, în calitate de şef adjunct al secţiei politice a armatei revoluţionare, a participat la expediţia înspre nord, iar în anul următor -- la insurecţia de la Nanchang. În această perioadă s-a angajat în iniţierea şi desfăşurarea mişcării literaturii revoluţionare, publicând o mulţime de opere, precum: romane „Dus de Curent" (trilogie), plachete de poezie „Bolta înstelată", „Sticlă", „Vârful de lance", „refacere", precum şi piese de teatru, critici literare. În 1928, a fost obligat să plece în Japonia, unde a trăit în exil timp de 10 ani, răstimp în care s-a apucat de cercetarea istoriei antice şi a paleografiei. Rezultatele sunt concretizate în „Cercetare a istoriei antice a Chinei", „Cercetare a scrierilor pe carapace de broască-ţestoasă" şi în alte lucrări teoretice, care au marcat începutul unei noi perioade în cercetarea istoriografiei chineze.

După izbucnirea războiului de rezistenţă antijaponez, Guo Moruo s-a întors singur în patrie, lăsându-şi soţia şi copii în Japonia. A fost numit în funcţia de şef al Comisiei militare a guvernului naţional, ocupându-se de activitatea propagandistică şi culturală în serviciul rezistenţei antijaponeze. Piesele de teatru pe teme istorice, create în această perioadă, „Qu Yuan", „Floarea Tangdi", „Însemnul tigrului", „Fierea de păun" şi altele, ca şi un mare număr de poezii reprezintă o nouă realizare monumentală în creaţia sa literară. În 1944, a publicat lucrarea „300 de ani de la sfârşitul tragic al răscoalei.din Jiashen", în care a făcut bilanţul experienţei, pozitive şi negative, a răscoalei ţărăneşti conduse de Li Zicheng. După victoria războiului de rezistenţă antijaponez, deşi viaţa îi era permanent pusă în pericol, Guo Moruo a perseverat ferm în lupta împotriva dictaturii gomindaniste şi a războiului civil, luptând pentru democraţie şi libertate.

După proclamarea R.P.Chineze, Guo Moruo a îndeplinit funcţia de vicepremier al Consiliului Administrativ, preşedinte al Academiei Chineze de Ştiinţe, rector al Universităţii de Ştiinţe şi Tehnologii, şef al secţiei de filozofie şi ştiinţe sociale a Academiei, vicepreşedinte al Comitetului Permanent al Adunării Naţionale a Reprezentanţilor Poporului, vicepreşedinte al Comitetului Naţional al Conferinţei

Consultative Politice Populare. A desfăşurat vaste activităţi social-politice şi schimburi culturale cu străinătatea, militând neobosit pentru prietenia cu diferite popoare şi pentru apărarea păcii mondiale. În paralel, a continuat să se ocupe de creaţia literară, elaborând piesele de teatru „Cai Wenji", „Împărăteasa Wu Zetian", volumele de poezie „Odă Chinei Noi", „Odă unei sute de flori", „Cămile", critica literar㠄Notiţe la Comentarii de poeme Suiyuan", monografia „Li Bai şi Du Fu" şi altele.

Cu contribuţia sa vastă şi distinsă la dezvoltarea culturii şi ştiinţei, Guo Moruo reprezintă un alt stindard pe tărâmul cultutrii chineze, după Lu Xun. A lăsat posterităţii lucrarea „Guo Moruo – opere complete" (20 de volume), la care se mai adaugă trei volume cu studii de istorie şi de arheologie. O parte din aceste opere au fost traduse în japoneză, engleză, germană, italiană, franceză şi multe alte limbi, inclusiv română.