Aţi anticipat următoarea mea întrebare. Cum este să cânţi pe vioara lui Enescu, să ţii în mâini o astfel de comoară?

Aşa cum am zis, în primul rând implică o oarecare responsabilitate. Faptul că ea circulă din nou prin sălile de concerte nu face decât să ne bucure pe toţi şi pe utilizatori, cum sunt eu, şi pe cei care vin la concerte ca să audă sonorităţile şi timbrul acestor instrumente. Cum spuneam, Stradivari, datorită faptului că a construit foarte, foarte multe viori, el a şi trăit de altfel 90 şi ceva de ani, au rămas în utilizare în momentul de faţă câteva sute de instrumente, undeva la 6-700. Guarneri, care a trăit numai 30 şi ceva de ani şi a fost şi sărac lipit, n-a făcut atât de multe. Au rămas în utilizare numai vreo 60 de instrumente şi, iată, unul dintre el, în perfectă stare, se află în posesia Muzeului Naţional George Enescu. De altfel, e normal ca muzeul care-i poartă numele să aibă instrumentele pe care a cântat maestrul şi sigur că acesta e unul dintre cele pe care le are în custodie muzeul, dar e cel mai reprezentativ de altfel.

Sunteţi numit continuatorul lui Enescu. Ce sentimente vă încearcă atunci când îi duceţi muzica peste mări şi ţări?

Continuator e mult spus. Sigur, mă bucură comparaţia sau mă rog asemănarea sau alăturarea de numele lui George Enescu. Dar, e adevărat că la un moment dat într-o declaraţie publică, lordul Yehudi Menuhin a declarat că, deşi nu l-am cunoscut pe George Enescu, a constatat în felul meu de a cânta continuarea tradiţiei muzicale, chiar aşa s-a exprimat, continuarea tradiţiei şcolii de vioară româneşti pe care el a cunoscut-o de la maestrul lui, George Enescu. Aproape în fiecare frază pe care o rostea pomenea despre maestrul lui, exact aşa, maestrul meu George Enescu. Deci dacă şi lui Menuhin i s-a părut, s-ar putea să fie ceva umbră de adevăr. Însă, cum spun, eu nu fac decât să încerc să mă ridic la nivelul acestei viori şi, în fiecare zi, descopăr mai multe posibilităţi, mai multe sonorităţi. Încerc, mă strădui.

Cei doi muzicieni au interpretat pentru spectatorii chinezi piesele Sonata pentru vioară şi pian nr.3 în Do op.45 de Edvard Grieg, Sonata pentru pian şi vioară nr.2 în La op.100 de Johannes Brahms, Sonata în La pentru vioară şi pian de Cesar Frank şi Balada lui Ciprian Porumbescu. În timp ce Balada răsuna în sala Conservatorului Central de Muzică, am simţit că Ciprian Porumbescu parcă era acolo, aievea. Emoţiile erau atât de profunde şi de puternice. M-am uitat în jurul meu şi am văzut că şi spectatorii chinezi trăiau aceleaşi sentimente. Artiştii au reuşit să smulgă lacrimi prin interpretarea lor. Aceasta e arta, aceasta e menirea artiştilor şi acest lucru l-au făcut, la Beijing, cei doi mari muzicieni români.

Pianistul Horia Mihail, maestru al claviaturii asemănat cu însuşi Franz Liszt datorită îndemânării înnăscute, ne-a spus cum a fost reîntâlnirea cu publicul chinez şi cum vede viitorul muzicii clasice.

Cum a fost întâlnirea cu publicul chinez?Găsiţi diferenţe între publicul de aici şi cel din alte ţări?

Am găsit cu siguranţă în urmă cu 6 ani când am petrecut mai mult de o lună în Shanghai, în timpul expoziţiei mondiale care a avut loc acolo. Am reprezentat, parţial, bineînţeles, România, în mai multe concerte, inclusiv unul ca solist alături de Orchestra Naţională Radio dirijată de Tiberiu Soare. Şi atunci, ca şi acum, am găsit categoric diferenţe, însă vreau să vă spun că aceste diferenţe care bineînţeles sunt date de culturile foarte diferite se întâlnesc şi în cadrul aceleaşi culturi. Publicul românesc, de exemplu, nu reacţionează la fel. Publicul din Moldova este mult mai entuziast în timpul concertului decât publicul din Ardeal, care aplaudă cu frenezie la sfârşitul concertului. Aşadar, întâlnirea cu un public diferit poate fi sau nu surprinzătoare pentru un artist.