Iată, în cele ce urmează, comunicarea profesorului Xu Wende, pregătită în limba română, destinată evenimentului desfăşurat la 16 ianuarie, la sediul Asociaţiei Studenţilor chinezi Reîntorşi din Europa şi America, acolo unde, actorul Emil Boroghină şi artista Costanţa Bălaşa-Donosă au susţinut evenimentul "Dragoste nepreţuită pentru cultura română: Universalitatea eminesciană", la care au fost prezenţi diplomaţi şi universitari chinezi care au activat în România şi în ţările Europei Centrale şi de Est, mulţi cunoscători ai culturii şi limbii române.

<< Mihai Eminescu a parţine nu numai României, ci şi Chinei şi întregii omeniri. După cum a precizat eminescologul Acad. Mihai Cimpoi, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Uniunii de Creaţie din Republica Moldova, „China este pomenită des în Caietele lui Eminescu". După domnia sa, există o punte directă între abisul ontologic eminescian şi abisul ontologic daoist, Eminescu cunoscând temeinic fiolozofia chineză antică şi chiar Cartea despre Dao şi virtute (Dao de Jing) a lui Laozi.

Din Istoria Literaturii Române aflăm că, în epoca studiilor făcute la Viena şi Berlin, Eminescu a frecventat cursurile facultăţii de folozofie. Or ştim noi că, în secolul al XIX-lea, Cartea despre Dao şi virtute a lui Laozi a văzut succesiv lumina tiparului în Franţa, Anglia, Germania şi Rusia. În prezent, există peste 60 de ediţii numai în limba germană, iar în mai bine de 30 de limbi străine au apărut peste 500 de ediţii.

Deşi nu se stie precis în ce măsură a cunoscut Eminescu filozofia chineză antică şi în special daoismul, cred totuşi că Eminescu, ca şi alte mari personalităţi ale României – Dminitrie Cantemir, Vasile Alecsadri, George Coşbuc, B.P. Haşdeu, Lucian Blaga, Nicolae Iorga şi alţii – a avut deschideri largi spre cultura universală. Dacă Eminescu a cunoscut într-adevăr temeinic filozofia din China antică, nu-i era, fără îndoială, străin daoismul.

Cultul originilor, al acelui timp când „fiinţă nu era, nici nefiinţă" (Scrisoarea I) îl leagă direct pe Eminescu de filozofia chineză antică. După filozoful chinez Laozi (sec. VI î.Hr.). întemeietorul daoismului, „Dao" este originea tututor lucrurilor şi a universului. Dao-ul dă naştere la Unu, Unul se compune din doi în opoziţie (Yin şi Yang). Doi-ul dă naştere la Trei, Trei-ul dă naştere tuturor lucrurilor din lume (capitolul 42 al cărţii "Dao de Jing – Cartea despre Dao şi virtute"). Deci, am putea găsi, bunăoară, o oarecare legătură dintre abisul antologic eminescian şi abisul ontologic daoist, astfel încât putem spune, într-un anumit sens, să acele două culturi, chineză şi română, se întâlnesc din întâmplare în capodopera lui Eminescu, "Luceafărul", care în data de 14 februarie 2009 a intrat în Guinness World Record ca fiind cea mai lungă poezie de dragoste din lume. În această mirifică poezie de dragoste, poetul roman a imaginat geneza lumii în următoarele versuri:

"Şi din a haosului văi

Jur împrejur de sine,

Vedea, ca-n ziua ceadentâi,

Cum izvorau lumine."

În "Luceafărul", versul "Nu e nimic şi totuşi e" reflectă viziunea lui Eminescu asupra legii dialectice. După Laozi, contradicţiile sunt universale:

"A fi şi a nu fi dau naştere unul la altul,

Dificilul şi uşorul se formează unul faţă de altul." (capitolul 2)

Laozi uneşte în Dao cele două extreme ale fenomenului universal: fiinţă substanţială şi Neant (materialist şi spiritual). În poemul "Luceafărul" găsim, de asemenea, viziunea lui Eminescu asupra haosului, asupra Nimicului.

"Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte,

Şi vremea-ncearcă în zadar

Din goluri a se naşte."

Socot deci, că Eminescu se doreşte cu prisosinţă, prin Luceafărul, Glosă, Odă (în metro antic) şi în multe altele, a fi un mare poet filosof.

Criticul literar roman Titu Maiorescu a afirmat că Eminescu a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simţire şi cele mai înalte gânduri într-o frumuseţe de forme, sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viaţă. După mine, se poate chiar spune că Eminescu era poezia însăşi şi poezia nu poate muri, având viaţă în vecie.

Astăzi, lumea adevenit o "comunitate de oameni caer împărăşeşte aceeaşi soară", aşa cum a afrirmat de atâtea ori preşedintele Xi Jinping, "satul global" devenind o realitate. În acest context, am convingerea că schimburile culturale între popoare reprezintă o tendinţă irezistibilă.

Ca întotdeauna, culturile şi civilizaţiile din diferite spaţii ale planetei noastre se influenţează reciproc şi se întrepătrund.Doresc, cu toată sinceritatea, ca schimburile culturale între China şi România să se intensifice pe zi ce trece.

Acum, v-aş arăta un rod concret al acestor schimburi culturale, o carte apărută recent în România, intitulată "Cauza frumuseţii – 15 poeţi chinezi contemporani", în româneşte de Xu Wende, Lia-Maria Andreiţă, Ion Andreiţă. Iată un fragment din poezia "Cauza frumuseţii", de Lei Shuyan:

"Ca şi semănăturile

Poezia

Nu trebuie recoltată

Până nu răspândeşte în jur

Mireasma boabelor pline

…

Poezia este rodul de aur

Din pomul cugetării!

Cine doreşte să-i simtă

Gustul

Trebuie să înveţe

Mai întâi

Să cugete". – Lei Shuyan