Am mers la Piaţa Tiananmen sau Poarta Păcii Cereşti sau Liniştii Cereşti, care este cea mai mare piaţă din lume, fiind situată în partea sudică a Oraşului Interzis. Piaţa are cam 50 de hectare şi încap în ea aproximativ un milion de oameni. Ghidul nostru profesionist doamna Betty a subliniat cu mândrie acest aspect, iar noi am fost foarte impresionaţi şi mândri de asemenea că ne aflăm într-un loc aşa de mare şi cunoscut în întreaga lume. De aici preşedintele Mao a proclamat la 1 octombrie 1949 Republica Populară Chineză. În fiecare dimineaţă aici are loc ceremonia de înălţare a drapelului, un eveniment la care participă plini de entuziasm foarte mulţi chinezi, care se trezesc devreme special pentru acest eveniment. De aici am mers cu nerăbdare la Palatul Interzis, unde deşi am mai fost în 2008, doream să ajung din nou pentru că îmi place foarte mult, îl ador, mă simt teleportat în timp în grandioasa istorie a Chinei.

Oraşul Interzis sau Cetatea Purpurie este cel mai mare complex arhitectural din China şi cel mai bine conservat. Am vizitat pe rând acele săli în care împăraţii Chinei desfăşurau activităţi specifice: Sala Conservării Armoniei, pentru banchete, Sala Purităţii Cereşti, biroul împăratului, unde rezolva problemele curente, Sala Armoniei Supreme, unde aveau loc ceremonii de întronare, nunţi imperiale, plecarea generalilor la război, se sărbătoreau Anul Nou, ziua de naştere a împăratului. Se spune că erau 9.999 de camere, cifra nouă fiind la chinezi de foarte bun augur, opusul lui 4 care înseamnă moarte. Am avut plăcerea să vizitez în plus faţă de 2008 şi grădinile imperiale, nişte locuri parcă desprinse din Paradis. După ce am hoinărit foarte mult prin Palatul Imperial şi parcă nu ne venea să ne mai dezlipim de farmecul lui, am mers împreună cu gazdele nostre să luăm masa la un restaurant tradiţional, iarăşi încărcat de foarte multe feluri de mâncare, care de care mai bună şi mai atrăgătoare. Am încercat din toate câte ceva. Era o simfonie de gusturi şi culori nemaiîntâlnită în altă parte a lumii.

Datorită unei colege de la secţia în limba hindi, care şi cântă foarte frumos, ca o artistă profesionistă, am învăţat ceea ce îmi doream demult, dar nu reuşeam să învăţ, fără profesor şi anume să mănânc cu beţişoarele. Asta m-a făcut foarte fericit. Erau mândru de cel mai nou lucru pe care îl învăţasem şi simţeam că sunt apreciat pentru acest efort.