Se poate spune, parafrazând o idee celebră, că cine va domina spaţiul în viitor va domina omenirea?

Dacă este să o luăm din punct de vedere geo-strategic, s-a stabilit că atunci când a început expansiunea în lume cine a reuşit să domine mările a dominat Terra, şi să nu uităm de coloniile multor ţări care s-au desfăşurat în lume. Apoi cine a dominat aerul a dominat oceanul şi solul, iar cine domină spaţiul cosmic poate să domine întregul Pământ. Este adevărat că în momentul de faţă, spuneam, investiţiile cele mai mari în spaţiul cosmic le fac Statele Unite ale Americii care au şi un sistem militar dezvoltat în această privinţă. Din fericire, legislaţia internaţională, acordurile, tratatele semnate de statele membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite nu permit desfăşurarea de armament activ în spaţiul cosmic şi utilizarea acestuia din spaţiul cosmic. Utilizările militare în acest moment se referă în primul rând la sisteme pasive, sisteme de supraveghere din spaţiul cosmic, de determinare a vremi probabile, de utilizare a comunicaţiilor inclusiv în scop, cum se spune, guvernamental, inclusiv militar. De asemenea, prevede sisteme care să ofere o navigaţie foarte precisă. Iar sistemul GPS şi Glonass sunt sisteme exclusiv sub control militar, deşi oferă semnal gratuit şi pentru civili. Dar semnalul care este utilizat în regim guvernamental are o altă precizie, o altă codificare, nu poate fi bruiat şi este folosit în alte condiţii.

Domnule Prunariu, ce ne puteţi spune despre relaţiile de cooperare româno-chineze în domeniul spaţial?

Deocamdată nu avem relaţii de cooperare în domeniul spaţial. Singura cooperare pe care o avem este în cadrul unor organizaţii internaţionale. Eu am fost, pentru doi ani, preşedintele Comitetului ONU pentru exploarea paşnică a spaţiului extra-atmosferic. În cadrul acestui comitet activează 71 de state membre şi 29 de organizaţii internaţionale neguvernamentale sau interguvernamentale. China este parte în multe organizaţii de felul acesta, mai ales în organizaţii interguvernamentale. De asemenea, China este unul din membrii acestui comitet şi nu odată, în rezolvarea unor probleme, în abordarea unor aspecte ale utilizării spaţiului cosmic în scopuri paşnice, ne-am bazat şi pe China pentru a ajunge la un rezultat şi un consens. China are foarte buni specialişti în domeniu, atât specialişti pe relaţii internaţionale, pe drept cosmic, specialiştii din domeniul tehnic, ştiinţific pur şi simplu, dar şi diplomaţi. În afară de aceasta, des mă întâlnesc cu specialişti chinezi în cadrul Academiei Internaţionale de Astronautică, unde sunt membru titular şi unde sunt numeroşi membri titulari din China, iar unul dintre vice-preşedinţi este chinez. Aceasta înseamnă o dezvoltare a relaţiilor internaţionale şi o mai bună cunoaştere reciprocă, nu numai între Români şi China, dar şi între China şi alte state ale lumii. Acest lucru, prin cunoaştere reciprocă, poate să ducă la o activitate mai transparentă şi la creşterea măsurilor de încredere reciprocă a acţiunilor cosmice.

Fără îndoială, resursele proprii nu permit României, mulţi ani de acum înainte, să aspire la statutul de ţară care va trimite un om în spaţiu. Totuşi, care sunt şansele în condiţiile unor colaborări internaţionale pragmatice?

În momentul de faţă şansele sunt minime şi am să vă spun de ce. Problema nu este neapărat de colaborare internaţională a României cu anumite state. Problema este la alt nivel. Problema este de criză a mijloacelor de lansare a cosmonauţilor în spaţiul cosmic. Ştiţi foarte bine că naveta spaţială americană nu mai funcţionează, a ieşit din garanţie, este la sol. Americanii nu au încă pus la punct un nou sistem de lansare a astronauţilor în spaţiul cosmic. Deci ei nu mai pot lansa echipaje internaţionale. China îşi lansează proprii cosmonauţi, cu mijloace proprii, pentru programul naţional, iar în momentul de faţă nu au colaborări internaţionale pe această linie. Singurul stat care beneficiază de rachete proprii, nave cosmice proprii şi are şi experienţa necesară să lanseze în siguranţă oameni în spaţiul cosmic este Federaţia Rusă. Numai că într-o navă de tip Soiuz încap doar trei oameni odată. De regulă, prin acordurile internaţionale care există, unul este rus, unul este american, pentru că americanii zboară acum cu nave ruseşti, iar unul este din altă parte a lumii, fie el din Europa, Asia sau America Latină. În aceste condiţii, chiar astronauţilor europeni care aparţin de Agenţia Spaţială Europeană le este foarte greu să mai ajungă să zboare în cosmos într-un interval previzibil de timp. În aceste condiţii, Europa, toată Europa, poate să mai trimită unul - doi astronauţi, maxim, pe an, în spaţiul cosmic. România are o şansă, dar nu pentru viitorul apropiat. România este deja membru plin al Agenţiei Spaţiale Europene. În aceste condiţii ea poate să participe la viitoarele selecţii de atronauţi europeni. Când se vor desfăşura următoarele selecţii nu ştim deocamdată, dar estimăm că nu mai devreme de patru – cinci ani, probabil, pentru că sunt deja două grupe de astronauţi europeni care au fost selecţionaţi, care au trecut de pregătire şi care aşteaptă să fie lansaţi în cosmos alături de cosmonauţii mai vechi, experimentaţi, europeni care sunt trimişi pentru misiuni complexe. Să nu uităm că din Europa, un astronaut belgian, a fost comandantul Staţiei Cosmice Internaţionale pentru jumătate de an. Un următor candidat la şefia Staţiei Cosmice Internaţionale, din alte ţări decât Statele Unite şi Rusia, va fi din Japonia. În momentul de faţă nu ştim exact când şi cum vom avea un român care să fie selecţionat, să treacă toată pregătirea, să stea la coadă şi să îşi aştepte rândul pentru a fi lansat în cosmos. Dacă la o următoare fază de selecţionare a astronauţilor europeni va intra şi un român, acesta nu va apuca să zboare în cosmos mai devreme de, să zicem, 20 de ani de acum încolo.