Această sesiune se desfăşoară anual. Unul dintre aspectele dezbătute la sesiunea de anul trecut s-a referit la faptul că industria culturală chineză va duce până în anul 2016 un procent de 5% la Produsul Intern Brut (PIB), dublu decât în prezent. Cultura este privită în China ca un sector de piaţă cu un potenţial economic uriaş, constructele culturale fiind cele care modelează economia. Totul se referă - de fapt - la cerere şi ofertă. Dar, pentru o populaţie de 1,3 miliarde locuitori acestea ating cote destul de mari. În acest sens, există două instituţii culturale majore: Peking University şi Jiao Tong University din Shanghai. Chiar dacă Beijing-ul este capitala politică a Chinei, capitala economică a acesteia se consideră a fi Shanghai.

În TOP 100 al universităţilor din China, Universitatea Peking se află pe locul 2, iar Universitatea Jiao Tong din Shanghai - pe locul 4. Acest top al universităţilor Chinei continentale a fost realizat de Wu Shulian, cercetător în cadrul Academiei de Ştiinţă a Management-ului din China.

La cele 100 de universităţi din China, anual sunt milioane de absolvenţi din diferite domenii ale ştiinţei, artei, literaturii, ingineriei, comunicării, ştiinţelor sociale, care, prin ceea ce au învăţat în facultate, vor putea face inovaţii, invenţii, vor putea scrie cărţi, vor putea avea o activitate economică prin care să îşi asigure viitorul.

În anul 2012, şi datorită creşterii industriei culturale, China este a doua putere economică a lumii, după Statele Unite ale Americii, fiind un exemplu de urmat în ceea ce priveşte capitalismul de stat. Dezvoltarea economică a Chinei îşi are originea în investiţiile făcute de stat în infrastructura din industria grea (construcţii de maşini, industria minieră etc.), dar şi în extinderea sectorului privat din industria uşoară (produse textile, articole de îmbrăcăminte, încălţăminte etc.), nu doar în exporturi - al cărui rol pare să fi fost supraestimat. China a devenit un competitor major pentru alte ţări exportatoare din regiune (precum Korea de Sud, Singapore sau Malaiezia) şi datorită faptului că multe corporaţii multinaţionale au ales să îşi deschidă filiale aici (Panasonic, Toshiba, Siemens, Bayer, Henkel, General Electric, Coca Cola, IBM, Motorola, Dell, McDonalds', Ericsson, Nokia sau Microsoft). De asemenea, s-au dezvoltat şi reţele de tip multilevel marketing şi network marketing sau marketing în reţea, cu bunuri de larg consum precum Amway, Herbalife, Mary Kay, Xango, Nu Skin (Pharmanex) sau Nikken. Deci iată că ceea ce spunea George Ritzer în cartea sa de critică socială intitulată "McDonaldizarea societăţii", pornind de la teoriile sociologice ale lui Max Webber, se produce deja.

Cultura este considerată în China ca fiind cea care oferă bunuri de larg consum, ca sector economic şi de producţie. Piaţa de desfacere este enormă având în vedere cât de mare este populaţia Chinei: cărţi, reviste, CD-uri, DVD-uri, cursuri atât online cât şi offline, cinematografe - industria filmului, festivaluri de artă, de muzică, de film: toate acestea înseamnă consum. Se investesc bani şi se scot din astfel de activităţi culturale de masă.