Însă partea cea mai interesantă a fost întâlnirea cu călugării budişti, personaje desprinse parcă din poveste, îmbrăcaţi în sutane cărămizii, care privesc cu multă îngăduinţă şi răbdare mulţimea. Vedeam, pentru prima dată, de aproape, un călugăr budist şi îl priveam ca pe un obiect de artă, cu ochi sfidători, dornici să-i descopere frumuseţea. Gândul m-a dus, în acea clipă, la imaginea călugărului văzut de mine în lăcaşurile monahale româneşti. Un rob al lui Dumnezeu, care a ales să se sacrifice pe sine şi să se roage pentru mântuirea noastră, cu faţa trasă şi brăzdată de soare, încadrată de o barbă albă, cu părul lung, strâns în coadă, învăluit într-o sutană neagră, ascuns de lume în chiliile reci de piatră pentru a pătrunde învăţătura duhovnicească sau obosit, pentru că tocmai a fost la munci agricole, care te priveşte cu ochii coborâţi în pământ şi care îţi inspiră linişte sufletească şi chiar compasiune. Călugărul budist, cu capul rotund şi barba rasă, cu straie largi şi lungi, atârnând până în pământ, cu mâneci ample, că abia îi zăreşti braţele, te priveşte, însă, în ochi, cu multă semeţie, inspirându-ţi o măreţie specială, măreţia simplităţii. Astfel, prin graţia destinului, visul meu de departe, acela de-a păşi într-un templu s-a împlinit. Am plecat de la una dintre cele mai mari şi mai importante mănăstiri budiste tibetane din lume mai împlinită sufleteşte, dorindu-mi să-mi dea cerul bunătatea, îngăduinţa şi înţelepciunea călugărilor de la Templul Lama, amintindu-mi, din nou, vorbele lui Petre Ţuţea: „Ce pustiu ar fi spaţiul dacă nu ar fi punctat de biserici" sau...de temple.