 Dragi prieteni, la microfon Lin. În regiunea autonomă Xinjiang-Uigură, din nord-vestul Chi nei, locuiește o etnie străveche din țara noastră etnia kazahă. Casa modestă iurta - și cojoacele vechi și uzate sunt trăsăturile specifice ale membrilor acestei etnii. Acum, însă, o parte dintre aceștia s-au mutat în case noi, de cărămidă, începând o viață stabilă și lejeră, putând sta lângă sobă și urmărind programul TV. Concepția despre „o viață sedentară" a fost acceptată de membrii acestei etnii. În ediția de astăzi a rubricii consacrate minorităților naționale din țara noastră vom vizita o familie din această etnie, pentru a cunoaște viața lor de dinainte și cea de acum. 
Adelhan este un bătrân de etnie kazahă. El și soția sa, Zuran, locuiesc împreună cu cei 4 copiii de ai lor în satul Sakru, din județul Fuhai, zona Altai. Casa lor este din cărămidă și are o suprafață de 116 mp. Viața lor de acum este foarte liniștită, dar cu numai câțiva în urmă ei duceau o viață cu totul diferită.
„În anii de dinainte mergeam în fiecare vară la pășunile din munții Altai, iar iarna o petreceam în munții Shaur. Era o distanță mare pe care trebuia să o străbatem împreună cu copiii mici și cu numeroase vite. Viața în huosi era foarte dificilă, nu aveam nici curent electric."
„Huosi" este cuvântul kazah care definește iurta. Ea este mică și nu rezistă la frig. Iarna era dificilă pentru familia Adelhan.
„Era foarte frig. De câte ori venea vreo furtună de zăpadă mureau de frig sute de vite. În furtuna cea mare, din anii' 80, au murit jumătate din vitele noastre."
Pentru a se feri de furtuni, Adelhan și alte 30 de familii de păstori și-au ridicat case de lemn într-o vale. Condițiile oferite de noua casă nu s-au îmbunătățit prea mult, dar cel puțin asigura un adăpost în fața furtunii. Pe lângă aceasta, odată cu creșterea numărului de vite, erau grav afectate și pășunile naturale, animalele nemaiavând cu ce se hrăni.
În anul 2005, primăria județului Fuhai a început să desfășoare programul de stabilizare a vieții păstorilor în scopul creșterii nivelului de viață și a veniturilor acestora, în anul 2006 alocând suma de 23 milioane de yuani renminbi pentru a construi un sat la un kilometru de casele ridicate de Adelhan și ceilalți păstori. Satul este conectat la rețelele de apă, curent electric, telefonie, TV, Internet, precum și la rețeaua de drumuri. De asemenea, satul dispune de o policlinică, un magazin, o școală și o casă de cultură. Nu departe se găsesc pășuni și terenuri arabile.
Deși satul era gata construit, convingerea păstorilor pentru a se muta aici nu a fost deloc ușoară, pentru că membrii etniei kahază sunt obișnuiți cu viața lor nomadă. Jiger, un responsabil al primăriei satului, își amintește:
„Păstorii erau obișnuiți cu stilul de viață străvechi, tradițional. Le este greu să accepte o altă viață, sedentară, care îi adună laolaltă. Am încercat să popularizăm concepția despre o viață stabilă și le descriam avantajele acestui mod de viață, dar nu se hotăra nimeni. Atunci mergeam la fiecare familie în parte pentru a-i convinge să se mute în noile case, în condiții mult mai bune."
Familia lui Adlhan era pe jumătate convinsă să se mute dar avea și îndoieli, ca și ceilalți păstori de altfel. Soția lui, Zuran, își amintește: 
„Nu ne obișnuiam cu gândul unei vieți sedentare. Nu acceptam ideea că de acum încolo vom locui într-un singur loc. Pe lângă asta, trebuia să amenajăm o sumedenie de alte lucruri. Ni se părea cam complicat. Nu aveam nicio idee despre ce înseamnă casa de cărămidă, dacă e călduroasă iarna, dacă e comodă.... Dar auzind că vom avea apă potabilă și curent electric, că drumul este deja construit și vom avea policlinică și școală pentru copii, ne-am înscris pe lista de mutare."
Familia lui Adelhan s-a mutat în casa nouă de cărămidă. Cum va fi viața lor de după mutare? Vom continua săptămâna viitoare în aceeași rubrică. Astăzi, ne vom opri aici. Realizatoarea și prezentatoarea Lin vă mulțumește pentru atenție! Vă aștept să ne reîntâlnim săptămâna viitoare. La revedere!
|
