Satul se scaldă-n raze piezişe de soare,
Oi şi boi se-ntorc în adânci ulicioare.
Un moş şi-aşteaptă copilul cu mieluşele,
Stă rezemat în ciomag lângă uşa de nuiele.
Trei oraşe sunt protejate de Piscul de-Apus de nea troienit,
Pe şesul sudic se vede un pod peste-un râu liniştit.
Fraţii mei-s despărţiţi de războiul ce bântuie în ţara toată,
La capătul lumii vărs singur lacrimi cu inimă-ntristată.
Te pierzi cu corabia-n imensa ceaţă,
Eu încă mi-agit mâna, cu lacrimi pe faţă.
Unde s-o piti pasărea pribegită?
În faţă rămâne doar colina-nverzită.
Se zice că l-a Dragonului Galben Cetate
An de-an se duc bătălii înverşunate.
Luna pătrunde-n odaia bietei soţioare
Luminând tabăra Han cu raze clare.
Râul limpede străbate lunci mirositoare,
Tihnit mân o trăsurică pe-o cărare.
Apele curg murmurând parcă voite,
În amurg la cuiburi se-adună păsări istovite.
Tânăra mireasă-n iatac nu cunoaşte trist dor,
Frumos gătită-n zi de primăvară urcă-n foişor.
Vede deodat’ fragede sălcii la margini de drum,
Că-şi trimise soţul să cate nalt rang, regret-acum.
Pavilionul prinţului Teng pe malul râului se-nalţă ca odinioară,
Podoabe de jad şi clopoţei nu mai sună, cântul şi danţul au încetat.
Grinzile-s pictate, în zori norii peste ţărmul din sud zboară,
Perdele de perle-s lăsate, pe colina de-apus ploi cad pe-nserat.
Pe luciul apei unduioase licăresc raze piezişe de soare.
Ostroave cotite se unesc nedesluşit cu dealuri înverzite.
Caii nechează văzând lopeţile lovind în valuri sclipitoare.
În aşteptarea bacului oameni se-odihnesc lângă sălcii tolănite.
De când soţie de negustor m-am făcut,
Tot aşteptându-l zilele mi-am petrecut.
De-aş fi ştiut că fluxul vine regulat,
C-un luntraş de mult m-aş fi măritat.
Peste Fluviul Albastru trec păsări albe,
Pe coline verzi parc-ard roşii floricele.
Iar se sfârşesc zilele primăverii dalbe,
Care-i anul cu ziua întoarcerii mele?
În casă la prinţul Qi te vedeam deseori,
La Cui Jiu-n sală ades auzeam a ta cântare.
Azi la sud de fluviu peisaje-s fermecătoare,
Ne-ntâlnim iar în sezonul când cad flori.
Prelung mi-e dor de tine,
La Chang’an departe eşti de mine.
Pe ghizdul aurit al fântânii ţârâie cosaşii când toamna coboară,
Pe rogojina mea rece se depune brumă uşoară.
Cu soarele şi luna inima-mi se-ntrece
Şi pentru dus-întors cât timp voi petrece?
Or vântul de toamnă s-aştepte n-are minte
Sosind în oraşul Luoyang mai nainte.
Când noaptea veni inamicul, uşile palatului nu erau încuiate,
În curtea de mijloc n-a rămas niciun lotus aurit în floare.
Abia în miezul nopţii au încetat petrecerea şi cântările toate,
Numai clopotele vechi de palat mai răsună încă-n boare.
Se veştejesc frunzele de-arţar de brumă lovite,
Stâncile şi Trecătoarea de Vrajă stau pustii şi părăsite.
Valurile marelui fluviu se ridică tumultuos spre tărie.
Furtuna de peste graniţă-ntunecă zarea plumburie.
Te-ai mutat lângă oraş într-o nouă casă.
Printre duzi şi cânepă pătrunde-o cărare retrasă.
Tufănele la margini de gard, de curând plantate,
N-au înflorit cu venirea toamnei brumate.
Pe mii de li cântă granguri, verdele sclipind în rubin,
Peste sate de lângă ape şi coline flutură flamuri de vin.
O mulţime de temple-ale dinastiilor sudice stau ş-acum,
Terase fără număr se-ntrezăresc în ploaie şi în fum.
În puterea vârstei, îmi simt inima de dao* plină,
Bătrân, mi-am mutat casa la poale de colină.
Singur mă duc când chef îmi vine,
Viaţa-n plăceri mi-o-ncânt singur bine.
Cocorul solitar din larg de mare venit,
Să treacă pe lângă lac n-are cutezare.
La doi pescăruşi verzi** pieziş a privit,
Ce-ntre trei arbori de perle*** şi-au cuibare.
Şed în pădurea de bambuşi senină,
Cânt la qin şi lung mai şuier încă.
Nimeni nu mă ştie în pădure-adâncă,
Vine să mă lumineze luna plină.