ZHUANGZI - „Tratat filosofic al lui Zhuangzi” (Capitole exterioare- Capitolul XX - Copacul de munte) 4

Capitolul XX

Copacul de munte

7

Confucius a stat vreme de şapte zile strâmtorat la hotarul dintre statele Chen şi Cai şi nu a mai aprins focul să-şi gătească mâncare. Rezemat cu braţul stâng de-un copac veştejit şi bătând ritmul cu mâna dreapta pe crengile veştede, el cânta o baladă izvodită încă de pe vremea împăratului Biao (cunoscut de asemenea ca împăratul Yan, Youyan sau Shennong — N.t.). Avea astfel un fel de metronom, dar nu era în stare să bată tactul, slobozea sunete fără însă să poată atinge notele gong şi jiao (gong, shang, jiao, zhi şi yu constituie cele cinci sunete în gama pentatonică folosită în antichitatea chineză — N.t.). Bătăile crengilor veştejite şi glasul de om sunau prelung şi sumbru, atingând toată fibra inimii omului.

Yan Hui stătea deoparte, cu mâinile împreunate în dreptul pieptului şi arunca câte-o privire pe furiş spre Confucius. De teamă că Yan Hui l-ar putea supraaprecia din prea mare consideraţie şi s-ar putea întrista de dragul lui, Confucius zise:

— Hui, e lesne să te fereşti de pierderile pricinuite de Cer, dar greu e să poţi refuza foloasele aduse de oameni. Nu-i început fără capăt, aşa că omul şi cerul sunt una, şi atunci cine-i acela care a cântat în acest moment?

Yan Hui zise:

— Îngăduiţi-mi să întreb, ce aţi vrut să spuneţi prin faptul că-i uşor să te fereşti de pierderea pricinuită de Cer?

Confucius zise:

— De foame, sete, frig şi dogoare, sărăcie neagră şi cătuşe ale spiritului — toate astea izvodesc din mersul cerului şi pământului, din mişcarea lucrurilor, cu alte cuvinte, să te schimbi odată cu schimbarea cerului şi pământului. Pe când, un supus al celui care domneşte, nu cutează să se eschiveze de la datorie. Supuşii nu îndrăznesc să se abată de la poruncile stăpânitorului, cu atât mai mult când e vorba de Dao-ul cerului!

Yan Hui continuă să întrebe:

— Ce-aţi vrut să spuneţi prin faptul că e greu să refuzi foloasele aduse de oameni?

Confucius zise:

— Am fost angajat într-o slujbă, iar la început totul a mers strună. Apoi, laolaltă mi-a venit fără de sfârşit şi rangul înalt şi leafa frumoasă, dar toate aceste foloase nu-mi aparţin mie, ci le- am dobândit dintr-o întâmplare. Omul ales nu făptuieşte jafuri, omul demn de respect nu făptuieşte furturi. Dacă mi-aş căuta astfel de foloase, ce ai zice despre mine! De aceea se spune că nicăieri sub soare, nu se găsesc păsări mai măiestre ca rândunelele, care niciodată nu-şi aruncă privirea pe-un loc nepotrivit, ci îl părăsesc, continuându-şi zborul, chiar dacă le-ar cădea hrana din cioc. Ele se tem de oameni şi totuşi intră în case şi-şi fac cuiburi sub vechile streşini.

Yan Hui întrebă:

— Ce se poate înţelege prin zicerea că nu-i început fără capăt? Confucius zise:

— Cel care se schimbă odată cu schimbarea tuturor lucrurilor făr-a şti cum se transformă acestea, cum de ar putea el şti capătul acestora? Cum de ar putea el şti începutul lor? Schimbă-te potrivit cu poruncile firii, asta-i tot.

Yan Hui se porni iar cu întrebarea:

— Ce se înţelege atunci prin vorba că omul şi cerul sunt una? Răspunsul veni pe loc:

— Omul ia fiinţă din pricina Dao-ului ceresc; cerul ia fiinţă tot din pricina Dao-ului ceresc. Oamenii nu pot însă întruchipa Dao-ul ceresc din pricina firii lor înnăscute, doar înţelepţii sunt cei care îşi lasă liniştit forma lor fizică să piară şi să se săvârşească din viaţă.

8

Preumblându-se printr-o livadă de castani, aflată la poalele dealului Vulturului, Zhuang Zhou (Zhuangzi) văzu o ţarcă nemaivăzută, venită din Miazăzi. Aripile ei măsurau în lărgime şapte chi (unitate de măsură pentru lungimi egală cu 3,3 centimetri — N.t.), iar ochii ei aveau diametrul de un cun (o zecime dintr-un chi). Atingând uşor fruntea lui Zhuangzi, pasărea coborî în crângul de castani. Zhuangzi zise:

— Ce fel de pasăre e aceasta? Nu poate zbura prea departe cu astfel de aripi uriaşe şi nici nu poate vedea clar cu ochii ei mari.

Îşi ridică apoi poalele robei şi-şi grăbi paşii stând în aşteptare să tragă cu praştia. În acest moment văzu el o cicadă care îşi găsise un adăpost minunat în umbra falnicelor bolţi de frunze, aşa că dăduse uitării trupul ei. O călugăriţă ghemuită toată în ascunzătoare îşi încorda puterile pentru a se arunca asupra cicadei, uitând şi ea tot, până şi trupul ei, aşa că nu-şi dădu seama că în spatele ei stătea la pândă un graur. Şi graurul îşi întindea gâtul cu lăcomie, dornic să ciugulească din carnea călugăriţei, habar neavând că de jos îl pândea şi pe el o praştie. Văzând că tustrei nu se gândeau decât la prada pe care o aveau în faţă şi erau nepăsători la primejdia ce-i ameninţa din urmă, Zhuangzi îşi zise cu mirare şi cu groază:

— Vai! lucrurile îşi aduc vătămare unul altuia. Folosul şi vătămarea se cheamă una pe alta!

Zhuangzi zvârli praştia şi se grăbi spre casă. Paznicul livezii alergă după el şi-l dojeni aspru bănuindu-l că ar fi furat din castane.

Întors acasă, Zhuangzi, cuprins de necaz, nu ieşi în ogradă vreme de trei zile. Lin Ju, discipolul său, îl întrebă:

— Dascăle, de ce aţi stat atât de posomorât în casă, zile la rând?

Zhuangzi zise:

— Ţin eu la firea mea şi trupul mi-l dau uitării. Văzând apă tulbure, mă-mbăt de apă limpede de izvor. Odată l-am auzit pe dascălul meu spunând că: „Ajuns într-un ţinut nou, trebuie să respecţi restricţiile de acolo.” Plimbându-mă mai dăunăzi prin livada de castani, aproape că m-am dat uitării pe mine însumi. O pasăre ciudată mi-a atins uşor fruntea după care s-a aşezat în crâng, iar eu mi-am uitat până şi firea înnăscută, mai mult paznicul livezii mi-a strigat rafale de înjurături, aşa că m-am simţit tare necăjit.

9

Aflându-se în drumul spre ţara Song, învăţatul Yangzi poposi pe înserate la un han. Şi de cum îi trecu pragul, dădu cu ochii de cele două femei ale hangiului. Una era frumuşică şi galeşă, cealaltă urâtă şi lălâie. Dar soţul o preţuia mai mult pe cea urâtă, şi nicidecum pe cea frumoasă. Yangzi îl întrebă pe bărbat, de ce se poartă cu femeile sale în chip atât de neaşteptat. Hangiul prinse a grăi astfel:

— Femeia cea frumoasă crede că e frumoasă, dar eu nu ştiu că e frumoasă; cealaltă, urâtă, crede că e urâtă, dar n-o simt că e urâtă.

Auzindu-i mărturisirea, dascălul le grăi astfel învăţăceilor care-l urmau:

— Ţineţi minte cele spuse de gazda noastră! Purtaţi-vă dar în aşa fel încât să nu vă făliţi cu virtuţile voastre, umilindu-i pe cei din jur. De veţi face aşa, vă veţi bucura de stima şi dragostea oamenilor oriunde vă veţi duce!

Traducere: Xu Wende

În colaborare cu Sanda Man

（Sursa fotografiei: https://www.cfp.cn/)